Cand literatura doare, e frumos

Plecand dinspre amintiri, asa cum ii sta bine oricarui animal pe care Proust l-a influentat in adolescenta, incep astazi un proiect pe care l-am infiripat in minte, nu intr-atat de demult incat sa-l analizez suficient, dar suficient de demult incat sa fiu sigur ca am nevoie de el, avand in vedere ca mi-a revenit in minte de prea multe ori, atunci cand voiam sa-l uit si sa ma intorc spre ale mele.

Cei care ma cunosc mai bine, cei care au avut ocazia de a-si pune creierii „pe moate” in discutiile de multe ori atinse de sofism, dar cu tinta clara, stiu ca eu nu cred in adevarul cartilor. Nu cred defel in injectii cu inteligenta, bun simt, sau intelegere a lumii. Nu cred ca o carte te poate face destept, empatic, spiritual, impacat sau plin de liniste reala, dar cartea iti poate arata cai pe care trebuie sa pasesti (sau nu), intr-o calatorie pe care n-o poti face decat singur. Toata pleiada de personaje care vand fericire la pachet, mi se pare la fel de trista ca dogma religiei, pentru ca fericirea nu se poate primi, ea doar exista.

Cartile te pot face sa inveti sa recunosti si sa accepti fericirea, chiar atunci cand ea aduce durere, asa cum frumusetea unui fulg de nea estompeaza moartea pe care o aduce inghetul. Prin situatiile echivoce pe care le creeaza, cartile te pot face sa gandesti singur, dincolo de educatie. Si asta e bine, fiindca atunci cand lasi totul in urma si analizezi lumea fara preconceptii, poti accepta faptul ca, mai ales atunci cand doare, manifestarea trebuie acceptata.

Randurile de mai sus sunt scrise din suflet, corect si manipulator. As putea transmite aceleasi lucruri enuntand opusul si schimband doar sistemul de referinta, fiindca jocul cu mintea e una dintre caile mele preferate.

jocul-mintii