Lapidarea Sorayei – Freidoune Sahebjam (traducere de Daniel Voicea)



Freidoune Sahebjam a fost un ziarist de origine franco-iraniană, corespondent de război şi scriitor. A câştigat recunoaşterea internaţională cu această carte care, după ce a fost tradusă în limba engleză, a reprezentat baza scenariului unui film din 2008: The Stoning of Soraya M.

Cartea Lapidarea Sorayei, de Freidoune Sahebjam a fost publicata in 2016, la Editura Meteor Press, in traducerea lui Daniel Voicea.

Ce este lapidarea? Este obiceiul barbar şi extrem de crud prin care a fost curmată o viaţă nevinovată, cu mult înainte de vreme. Freidoune Sahebjam a decis să prezinte lumii întregi o parte întunecată a oamenilor.

Mereu supusă, crescută de mică în tradiţiile unei societăţi rigide, conduse exclusiv de bărbaţi, Soraya a trebuit întotdeauna să se supună regulilor altora. Căsătorită forţat de la o vârstă fragedă cu un soţ abuziv, care, după ce îi face mai mulţi copii, decide s-o părăsească şi, împreună cu un presupus mollah şi un primar maleabil, pune la cale un complot în care îşi acuză soţia că l-a înşelat, totul ca să nu-i mai dea zestrea înapoi, Soraya n-a avut practic nicio şansă. Unica ei greşeală a fost faptul că, în faţa numeroaselor abuzuri şi suferinţe, a ales să nu mai vorbească. Tăcerea i-a fost fatală. Singura ei apărătoare, venerabila mătuşă Zahra, a fost neputincioasă în faţa isteriei colective care a cuprins mulţimea în acea zi fierbinte de vară.

Lăsând la o parte nedreptatea şi duritatea actului în sine, cartea scoate în evidenţă un adevăr şocant: chiar şi propria familie te poate trăda pentru a se supune regulilor comunităţii din care face parte. Totuşi, chiar şi în faţa morţii, o femeie nevinovată poate dovedi curaj şi demnitate. O poveste tulburătoare despre cruzime, norme rigide, adevăr şi iertare.

lapidarea-sorayei
Freidoune Sahebjam

Lapidarea Sorayei

Traducere din limba franceză de Daniel Voicea

 

În Iranul de sud-est, la şaizeci de kilometri de oraşul Kerman, satul Kupayeh – al cărui nume înseamnă „la poalele muntelui” – grupează case din cărămidă cu acoperişuri de paie. Agăţat de munţii austeri, târgul nu-i uşor accesibil. Ca să reuşeşti să ajungi la el trebuie s-o iei pe singurul drum neasfaltat care urcă şerpuit pe zeci de serpentine prăfuite şi periculoase. O dată pe săptămână, cu ocazia târgului, un vechi autocar soseşte dimineaţa în Kupayeh zgâlţâindu-se din încheieturi. Transportă câţiva călători, ţărani în majoritate, care vin să-şi ofere mărfurile îngrămădite pe capota vehiculului şi să cumpere altele, pe care le vor vinde din nou la câmpie.
Un torent îngheţat şi o pădure de fagi, mesteceni şi măslini mărginesc satul. Dincolo se întind câmpurile şi pajiştile unde pasc vreo câteva vaci şi oi. Aici s-a născut Soraya în 1951.
Fusese botezată Soraya pentru că se născuse în aceeaşi zi în care şahul se căsătorise cu o prinţesă ce purta acest prenume. Toată ţara sărbătorise. Morteza Ramazani, care se căsătorise bătrân, se arătă mândru de acest cadou al lui Dumnezeu: „Va fi cea mai frumoasă fată din sat şi-o voi păstra pentru cel mai bun dintre copiii noştri. Va trebui să se dovedească demn de ea!”
Shokat, mama ei, era o femeie pioasă, cu o sănătate fragilă. Mamă la 13 ani, ea aduse pe lume cinci copii, dintre care doi muriră la o vârstă fragedă. Un medic, care venise din Kerman şi o examinase, îi spusese foarte ferm lui Morteza că încă o naştere îi putea fi fatală soţiei sale. Atunci, cum legea îi permitea asta, Morteza îşi luă o sigheh*, o a doua soţie, pe care o cază sub acoperişul lui şi care-i dărui patru copii. Toţi trăiau în armonie, dar Shokat rămânea favorita. Concubina se trezi îndeplinind toată munca de jos. Ea se achită de sarcini ani întregi, fără să se plângă vreodată. Când boala paraliză complet trupul lui Shokat, cei doi fii mai mari şi Soraya se ocupară de casă. Toţi trei învăţaseră să citească şi să scrie ca să poată citi Coranul şi afişele.
Şcoala din sat nu-şi deschidea porţile în fiecare zi, deoarece învăţătorul era şi olar, şi, când supraveghea arderea oalelor, copiii plecau să se joace pe câmp. Într-o zi, Ghorban-Ali, un băiat de 12 ani, a vrut să construiască un zmeu. Petrecuse ore întregi, cu bucăţi de lemn, hârtii colorate şi un pic de lipici, încercând să realizeze jucăria asta care nu voia să zboare. Ba lemnul era prea greu, ba hârtia se rupea din cauza vântului, ba lipiciul nu lipea nimic; uneori chiar şi firul se deşira. După nenumărate eforturi, reuşi: marele moment sosise în sfârşit. Vreo douăzeci de copii între 5 şi 15 ani se adunaseră pe pajişte. Îşi ţineau răsuflarea şi deodată zmeul îşi luă zborul, lent, maiestuos, într-o atmosferă festivă. Unul câte unul, fiecare dintre copii avu dreptul să-l manevreze.
Veni rândul Sorayei. Puştoaica avea cinci ani. Timidă, ea se avântă pe pajişte, cu jucăria la capătul firului lung. În timp ce privea mulţimea care o încuraja, se împiedică de o piatră şi căzu. Dădu drumul zmeului care dispăru în aer, apoi se prăbuşi. Când Soraya, cu genunchiul julit, se ridică cu greu, micii ei tovarăşi dispăruseră…
Se întoarse acasă în fugă.
I se puse un pansament, şi, curând, ieşi din nou. Abia făcuse zece paşi când copiii, cu răsuflarea tăiată, o apostrofară:
– Vino să vezi ce-ai făcut… eşti o proastă… de acum înainte, n-o să te mai joci niciodată cu noi…
Micuţa nu ştia cum să se apere.
– Hai, vino, îi ţipă Ghorban-Ali, uite unde l-ai făcut să cadă!
Împinse fetiţa şi o duse cu forţa la marginea satului, cu toţi copiii pe urmele lor. Zmeul era cocoţat în vârful unui fag, la o asemenea înălţime, încât nu putea fi dat jos. Cea mai mare scară din Kupayeh nu depăşea patru metri, şi nici parii folosiţi la baterea nucilor nu erau destul de lungi. Imposibil să încerci să te caţări în copac, crengile fiind mult prea firave ca să susţină greutatea unui adolescent. Cât despre scuturat, trunchiul lui era prea gros ca să-ţi imaginezi o clipă că-l poţi face să se clintească.
– Ar trebui să ne construieşti un alt zmeu… câtă vreme n-o să faci asta, n-o să te mai joci cu noi.
Astfel decise Ghorban-Ali, aprobat de copiii care aruncară cu nisip şi pietriş în Soraya. Ea îşi băgă capul în fustă şi aşteptă. Suferea, dar nu voia cu niciun chip să plângă în faţa tovarăşilor ei. Îşi înăbuşi un suspin şi închise ochii. Apoi, când se lăsă tăcerea în jurul ei, Soraya ridică din nou capul şi constată că doar verişoara ei Massourneh rămăsese aşezată alături de ea.
– Nu te supăra… te voi ajuta să faci alt zmeu. Şi vei vedea, va fi unul şi mai frumos.
– Îl urăsc pe Ghorban-Ali, îl urăsc, este rău… nu vreau să-l mai văd niciodată…

Când Soraya a împlinit zece ani, a fost dusă în oraş de părinţii ei ca să fie dată în ucenicie la arbab, proprietarul funciar, pentru a-şi desăvârşi educaţia.
Copiii erau hrăniţi şi cazaţi la patronii lor, dar nu erau plătiţi, dormind puţin şi muncind peste cincisprezece ore pe zi, fără să mai vorbim de nopţile în care erau treziţi pentru cine ştie ce.
Fetiţei nu-i plăcea arbabul, omul acesta gras, murdar şi arogant care o lovea adesea. Dar ce putea face în faţa unui personaj atât de puternic şi care avea mereu o puşcă în maşină? Ea îşi cobora capul, îşi cerea iertare, apoi săruta mâna stăpânului. Preţ de trei ani, copila a fost nevoită să sufere toate umilinţele şi toate jignirile unui bărbat coleric şi să-i suporte avansurile când soţia lui lipsea. De fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru. Chema fetiţa în camera lui, o dezbrăca încet, îi spunea cuvinte pe care nu le înţelegea şi, când era goală în faţa lui, îi săruta pieptul feciorelnic şi se masturba. Copila nu înţelegea nimic, nu simţea nimic şi nu spunea nimic. Drept mulţumire, îi oferea puţin fistic sau câteva curmale, iar de la revărsatul zorilor, fata era din nou la muncă.
În timpul celor trei ani nu şi-a văzut părinţii, dar uneori unul dintre fraţii ei venea să-i facă o vizită. I se dădea voie să petreacă un sfert de oră cu el în grădină.
Soraya trebuia să rămână virgină cu orice preţ până la căsătorie, şi grăsanul ştia asta, altfel scandalul ar fi fost atât de mare, încât arbabul ar fi trebuit să-l despăgubească pe tatăl copilei. Or, pe vremea aceea, cu mult înainte de revoluţie, autorităţile erau intransigente în privinţa abuzurilor sexuale.
Cei doi fii ai proprietarului îşi băteau joc de Soraya, o ciupeau de piept, îi puneau mâna pe fund, dar nu mergeau mai departe, deoarece ştiau că ea aparţinea tatălui lor. Unul dintre ei primi într-o zi o palmă magistrală fiindcă a pus mâna pe fată când tatăl intrase în cameră. Înspăimântată, Soraya fugi şi se adăposti în pivniţă.
O săptămână mai târziu, se întorcea definitiv în Kupayeh.
Soraya era aproape o tânără femeie când se întoarse în Kupayeh: avea 13 ani şi se hotărî să-i fie dată în căsătorie lui Ghorban-Ali, care avea 20 de ani, în schimbul câtorva capete de vite, a unui petic de pământ şi a mai multor covoare.
Când Ghorban-Ali o revăzu pe Soraya nici n-o recunoscu. Simţi atunci prima lui emoţie de bărbat. Nu avusese niciodată nici măcar cea mai mică experienţă cu o femeie, în primul rând pentru că nu fusese niciuna disponibilă în târg, apoi pentru că nu fusese niciodată în oraş şi, în ultimul rând, pentru că nu avusese niciodată vreun sfanţ în buzunar ca să meargă la bordelul din Kerman. Desigur, erau destule fete în sat, dar erau încă prea tinere, sau nu aveau zestre, ori le găsea prea urâte.
La fiecare sosire a bărbatului gras, toată comunitatea se aduna în piaţă pentru a-i da bineţe stăpânului care deţinea toate casele, toate câmpurile şi pajiştile şi mai ales apa din râu, şi care-şi închiria pământurile fermierilor. Locuitorii veneau să-i sărute mâinile sau picioarele în semn de supunere şi-l implorau pe Cel Atotputernic ca arbabul şi familia lui să fie protejaţi de boli, de mânii divine sau de nefericire. Şi fiecare purta o valiză, un pachet, un samovar sau provizii spre casa mare situată un pic mai departe. În seara aceea, alţi copii îi fură prezentaţi.

Freidoune Sahebjam a fost un ziarist de origine franco-iraniană, corespondent de război şi scriitor. A câştigat recunoaşterea internaţională cu această carte care, după ce a fost tradusă în limba engleză, a reprezentat baza scenariului unui film din 2008: The Stoning of Soraya M.
Nunta Sorayei cu Ghorban-Ali avu loc la puţin timp după întoarcerea ei în Kerman, în toamna lui 1964. Cu această ocazie un mollah urcă din oraşul cel mare, precum şi o trupă de muzicanţi ambulanţi.
Sătenii îşi îmbrăcaseră cele mai frumoase veşminte, bărbaţii se răseseră, femeile se împodobiseră cu bijuterii strălucitoare şi un foc mare fusese aprins la sfârşitul zilei în piaţa în care mollahul prezida ceremonia. Arbabul şi familia lui fură instalaţi confortabil pe o grămadă de covoare şi pernuţe. Imediat după căderea nopţii, începu petrecerea.
Soraya se ţinea la distanţă, înconjurată de femeile satului. Fără nicio îndoială, cea mai activă era mătuşa ei Zahra, care voia ca întreg ceremonialul să fie perfect; o machiase pe tânăra copilă cu multă ingeniozitate: îi epilase sprâncenele, îi dăduse cu ruj pe buze şi pe obraji, un pic de henna în păr, mascara pe gene şi khol în jurul ochilor şi-i împodobi fruntea cu un pandantiv din aur şi turcoaze; apoi îi dăduse cu lac pe unghii şi-i oferise cel mai frumos chador ţesut din fire de mătase şi argint „pentru că vreau să fii cea mai frumoasă mireasă pe care satul a avut-o vreodată”.
Aşa cum cerea tradiţia, ea acoperi cu un văl faţa tinerei soţii care-l păstră pe durata întregii ceremonii, pentru ca nimeni să n-o vadă înainte ca mariajul să se fi consumat.
În tot acest timp, petrecerea era în toi. Se sacrificaseră trei oi, şi cele trei animale, puse la proţap şi date cu ulei, se învârteau încet deasupra focului care trimitea în cerul negru mii de scântei. Muzicanţii cântau şi bărbaţii, unii după alţii, dansau şi se învârteau. Femeile, ţinute la distanţă, băteau din palme cu veselie. Arbabul era servit în farfurie, însă pentru a se conforma tradiţiei sătenilor, mâncă oaia şi orezul cu mâinile. Cântecele şi dansurile se auziră multă vreme în noapte. La primele revărsări ale zorilor, focul se stinse şi toată lumea se duse să se culce. Pentru ultima dată, cei doi logodnici rămaseră în casa părinţilor lor. A doua zi, un mollah uni tânărul cuplu în primăria aparţinând unui kadkhoda.
De trei ori, preotul îl întrebă pe tânăr dacă voia s-o ia pe Soraya de soţie. La primele două întrebări, nu răspunse nimic. La a treia, spuse da. Aceeaşi întrebare i-a fost pusă de trei ori tinerei fete. Ea încuviinţă la a treia.
Sărutară Coranul care li se întinse, semnară cu numele într-un registru, iar mollahul citi actul de căsătorie. În realitate, doar Soraya aducea o dotă, în plus, arbabul ţinuse să-i ofere fostei lui servitoare un samovar frumos, un covor, o lampă cu petrol, o saltea şi câţiva bănuţi.
Cât despre Ghorban-Ali, în afară de un colier pe care i-l dădu mama lui, un korsi pentru serile lungi de iarnă şi un vechi covor uzat, se angaja mai ales să muncească şi să-şi întreţină soţia şi viitoarea familie.
Seara, sub supravegherea mătuşii Zahra Khanum, femeile au pregătit mireasa pentru noaptea nunţii. Au spălat-o, au epilat-o total şi au parfumat-o. Când soţul ei a rămas în sfârşit singur cu ea, Soraya nu i-a spus nimic. Bărbatul a stins singura lampă din casă, s-a aruncat peste ea şi a penetrat-o cu forţă. Zece luni mai târziu se născu Hossein-Ali, urmat de un copil născut mort şi doi ani mai târziu de Hassan-Ali. Apoi veniră pe lume două fete, Maryam şi Leila, apoi un alt copil născut mort, apoi alţi copii. În 14 ani, Soraya a adus pe lume, vii sau morţi, nouă copii. Ultimul ei bebeluş, micuţa Khojasteh, s-a născut în anul în care a izbucnit revoluţia.
Ghorban-Ali, la fel ca tatăl lui, era un leneş înnăscut, dar mereu în căutare de învârteli şi bani câştigaţi uşor. Tot ce era la limita legii îl interesa. Un pic braconier, un pic pungaş, a profitat de revoluţia islamică şi schimbările pe care aceasta le provocă în satul lui pentru a-şi asuma un rol important.
O dată pe lună, cobora cu autocarul în oraş pentru afacerile lui. Ce afaceri? Soraya nu ştiu niciodată cu adevărat, însă de fiecare dată când se întorcea, el avea câteva sute de riali în buzunar, suficienţi cât să cumpere strictul necesar pentru a-şi hrăni familia.
Cu timpul, Ghorban-Ali îşi abandonă soţia. Se zvonea prin sat că avea o relaţie în oraş cu o femeie divorţată, al cărei frate avea legături constante cu contrabandiştii din Zahedan. Se vorbea mereu de pietre preţioase, ţigări americane, alcool şi poate chiar şi droguri. Veniseră jandarmi din Kerman ca să interogheze primarul, apoi pe Ghorban-Ali, dar plecaseră cu coada-ntre picioare. Un bărbat fusese ucis în vale, în timpul unei încăierări, şi soţul Sorayei se aflase în oraş. De când i se interzisese să mai plece din sat, Ghorban-Ali deveni tăcut, mai violent, ridicând constant mâna asupra soţiei şi copiilor lui. Odată, Soraya se înapoie la mama ei cu faţa însângerată, cărând în braţe pruncul cel mic. Refuză preţ de o săptămână să se întoarcă la domiciliul conjugal. Zahra a fost cea care s-a dus să-i gătească şi să-i facă menajul soţului furios până când acesta din urmă a venit să se căiască în faţa socrului său.

 

 

Vezi detalii

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*