Manastirea din Parma – Stendhal



In luna mai a anului 1839, Stendhal (Henri Beyl) publica una dintre capodoperele literaturii franceze: „Manastirea din Parma” (La chartreuse de Parme). Cartea a fost publicata la Editura Litera in septembrie 2010.

Intriga romanului este imprumutata (cel putin in parte) dintr-un manuscris italian despre Originile maretiei familiei Farnese, descoperit de Stendhal in preajma anului 1832.

„Am citit acest manuscris ca pe un roman… Afli de toate intr-ansul, chiar magie. Trebuie sa admitem ca Alexandru Farnese a fost unul dintre oamenii cei mai fericiti din secolul al XVI-lea” – scria Stendhal.

manastirea-din-parma-stendhalRomanul debuteaza pe un tablou al Milanului anului 1796, cu intrarea generalului Bonaparte in Peninsula Italica. Personajul principal, Fabricio del Dongo incearca sa se inroleze in armata generalului, trecand prin peripetii suficient de caraghioase (desi nu s-ar putea spune ca ar fi fost neprimejdioase) pentru a ne face sa privim razboiul purtat de Bonaparte cu ochi destul de critici. Realitatea razboiului, cu soldati smecheri si hoti, cu conducatori lasi si oportunisti, este departe de viziunea romantica propovaduita de cei care n-au participat niciodata la o lupta reala (Stendhal a participat ca ofiter in campania lui Napoleon din Rusia).

Dar principalul plan al actiunii nu este desertaciunea razboiului, ci mizeria continua de la curtile despotilor, vieti patrunse de miselie pana in maduva oaselor, vieti care omoara in numele puterii, nu in cel al dreptatii.

Stendhal fiind printre primii scriitori ai curentului realist, ii prezinta pe protagonistii romanului ca pe imagini intr-o oglinda, cu ganduri marunte si ambitii de nimic. Insusi Fabricio arata ca un om de nimic, pentru care nu exista nimic sfant in afara pasiunilor sale.

Pe langa amorurile si pasiunile ieftine caracteristice epocii, ducesa Sanseverina apare ca o femeie deosebita, o femeie indragostita dar puternica si cerebrala. Iubirea Ginei strabate romanul de la inceput pana la sfarsit, dincolo de jocuri de putere sau amagiri erotice. O iubire netarmurita, „italiana”, dar niciodata marturisita.

De-a lungul romanului „Manastirea din Parma” aflam ca justitia este corupta pana la nemernicie, principii sunt labili psihic, curtenii sunt mincinosi si intriganti. Acesta este tabloul politic si social in care se coceau revolutiile burgheze.

In ierarhia scriarilor lui Stendhal, „Manastirea din Parma” isi disputa suprematia cu „Rosu si Negru”, celalalt roman deosebit de apreciat in zilele noastre.

Trebuie stiut, totusi, ca in perioada in care ele au fost publicate, multi critici si scriitori l-au socotit pe Stendhal un diletant in ale scrisului.

„Domnul Stendhal, cand incerc sa-l citesc, imi zgarie ochii si creierul tot asa cum zgomotul unei haraitoare imi zgarie auzul. Montesquieu ramane prin ce scrie, Domnul Stendhal nu poate sa ramana, pentru ca nicoodata n-a stiut, macar pentru o clipa, ce inseamna a scrie” – aprecia Victor Hugo in ziarul La Patrie, in anul 1868.

Pe de alta parte, Honore de Balzac il aprecia deosebit de mult pe Stendhal, numindu-l „unul dintre maestrii cei mai distinsi ai literaturii ideilor”.

Sa inclinam balanta inspre cuvintele lui Balzac, Hugo fiind mult prea romantic pentru a-l intelege si aprecia pe Stendhal, recomandandu-va sa cititi „Manastirea din Parma”; este o carte pe care n-o poti lasa din mana decat pentru a trece de la primul volum, la cel de-al doilea.

 

Vezi detalii

2 Comments

  1. Eu am început-o acum vreo 3-4 ani, dar nu m-a prins deloc. Nu prea mă mai atrag cărţile clasice (sau cel puţin nu în momentul ăsta). Ţin minte însă că Roşu şi negru mi-a plăcut în liceu.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*