Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului – Robert Jay Lifton



„O realizare monumentală, o relatare de excepţie a celei mai mari violări a jurământului lui Hipocrate, o contribuţie formidabilă la studiile despre Holocaust.”
– Francine Du Plessix Gray

Medicii nazişti
Exterminarea medicală şi psihologia genocidului
de Robert Jay Lifton
Carte Publicata in 2015 la Meteor Press – Traducere: Mihai-Dan Pavelescu

Medicii nazişti este cea mai pătrunzătoare şi mai importantă carte a renumitului profesor american de psihiatrie şi psihologie, una dintre cele mai importante lucrări despre etica medicală care au fost scrise până acum. Lucrarea trece dincolo de frontierele istoriografiei şi oferă o interpretare psihologică convingătoare a celui de-al Treilea Reich şi a crimelor naţional-socialismului.
Crimele în masă ale naziştilor au fost menite să rămână secrete pentru lumea din exterior. Naziştii îşi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tăinuirea lor să fie cel puţin parţial eficientă. Deşi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate şi manipulate pentru a le permite germanilor şi altora să-şi mobilizeze tendinţele de negare şi detaşare emoţională; să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie, cum ar putea spune unii, despre crimele în masă.
Influenţa mediului social în actele de genocid nu diminuează în niciun fel responsabilitatea individuală pentru acţiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problemă deosebit de gravă, un proiect individual şi colectiv care s-a putut realiza, cu urmări incalculabile pentru soarta omenirii. Conştientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate crimele în masă.

Medicii-nazisti

„La paisprezece ani de la publicarea acestei cărţi, medicii nazişti continuă să mă obsedeze. Mi-i amintesc ca pe nişte oameni deloc excepţionali, care au făcut parte din cel mai cumplit proiect de ucidere – cea mai cumplită degradare umană – într-un secol extrem de sângeros. Mai mult decât atât, principiul nazist central pe care l-au întrupat ei – uciderea în numele vindecării – a continuat să reverbereze din păcate mult prea frecvent în politici mai recente de exterminare în masă, răspândite în diverse părţi ale lumii.
Ne gândim imediat la purificarea etnică efectuată de sârbi în fosta Iugoslavie în anii 1990. Deşi înfăptuite la o scară mult mai mică, toate acele crime au reamintit în mare măsură de modelul nazist. Similitudinile nu s-au rezumat doar la imaginile oamenilor atrofiaţi din lagăre, care-şi aşteptau moartea, şi nici la mărturiile despre măcelurile comise şi umilirea membrilor grupurilor persecutate (inclusiv violarea sistematică a bosniacelor, uneori sub ochii familiilor).
Similitudinile mai profunde au constat în combinaţia dintre ideologia mistică a naţionalismului etnic şi extraordinara brutalitate paramilitară. Ideologia sârbilor, la fel ca a naziştilor, era una de revitalizare personală şi colectivă, de depăşire a unor percepute răni istorice care îşi aveau rădăcinile în cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, ajungând până la cuceririle turcilor din secolul al XIV-lea. Rănile acelea puteau fi vindecate doar prin exterminarea victimelor desemnate. O altă paralelă cu naziştii a fost rolul central jucat de intelectualii sârbi; ideologia criminală a purificării etnice în numele unei Serbii Mari provenise de la membri ai Academiei Sârbe de Ştiinţe. De aici şi diviziunea muncii, asemănătoare celei naziste, între ucigaşii profesionişti şi profesioniştii ucigaşi.” (Prefaţă la ediţia din 2000)
FRAGMENT: Apropierea de Auschwitz
O perspectivă importantă asupra Auschwitz‑ului mi-a oferit-o un stomatolog israelian, care petrecuse trei ani în lagărul acela. Încheiam un interviu lung, în care îmi povestise multe, inclusiv detalii despre dentiştii SS care supravegheau extragerea de către deţinuţi a lucrărilor dentare de aur din gurile semenilor evrei omorâţi în camerele de gazare. Şi-a măsurat din priviri încăperea confortabilă din locuinţa lui, cu panoramă frumoasă peste Haifa, a suspinat adânc şi a încheiat:
— Lumea aceasta nu este lumea aceasta.
Cred că a vrut să spună că, după Auschwitz, ritmul şi manifestările obişnuite ale vieţii, oricât de inofensive sau plăcute ar fi fost, erau departe de adevărul existenţei omeneşti. Sub acele aparenţe se ascund tenebre şi pericole.
Comentariul ridică de asemenea întrebarea privind capacitatea noastră de a aborda Auschwitz‑ul. Din capul locului, a existat o împotrivire enormă, practic din partea tuturor, de a afla cu adevărat ce au făcut naziştii acolo. Împotrivirea aceea aproape că nu s-a diminuat, indiferent care ar fi interesul curent faţă de ceea ce numim „Holocaust”. Nici episoadele mai recente de ucideri în masă n-au contribuit prea multe la depăşirea ei. Pentru că a-i îngădui imaginaţiei să pătrundă în maşina nazistă de ucis – a începe să trăim experienţele acelei maşini de ucis – înseamnă a ne modifica relaţia cu întregul proiect uman. Nu vrem să aflăm despre asemenea fapte.
Psihologic vorbind, nimic nu este mai tenebros, mai ameninţător sau mai greu de acceptat decât participarea medicilor la exterminarea în masă. Oricât de tehnicizat sau de comercial poate să fi devenit medicul modern, el continuă să fie considerat un vindecător, ba chiar unul responsabil pentru o tradiţie a vindecării, pe care o onorează şi de care depind toate culturile. Ideea că medicul s-a alăturat ucigaşilor adaugă o dimensiune grotescă percepţiei că „lumea aceasta nu este lumea aceasta”. În decursul cercetării mele, am rămas cu impresia că, printre germani şi mulţi alţii, această implicare a medicilor a fost considerată cel mai ruşinos comportament nazist.
Când ne gândim la crimele medicilor nazişti, ne vin imediat în minte experimentele lor crude şi uneori fatale asupra oamenilor. Experimentele acelea, care au violat necondiţionat jurământul lui Hipocrate, batjocoresc şi subminează însăşi ideea medicului cu conştiinţă etică, a medicului dedicat binelui pacienţilor. Voi examina acele experimente asupra oamenilor din punctul de vedere al ideologiei politice şi medicale a regimului.
Cu toate acestea, când ne întoarcem la rolul medicului nazist la Auschwitz, nu experimentele au fost cele mai semnificative, ci mai degrabă participarea lui la procesul de exterminare – mai precis, supervizarea de către el a crimelor în masă de la Auschwitz, de la început până la sfârşit. Aspectul acesta al comportamentului medical nazist nu a fost recunoscut pe deplin, deşi suntem familiarizaţi cu fotografiile doctorilor nazişti care efectuau rău famatele „selecţii” ale evreilor sosiţi, decizând care vor merge direct la camera de gazare şi care vor trăi, cel puţin temporar, şi vor munci în lagăr. Această exterminare prin mijloace medicale a avut însă o raţiune care a fost nu numai foarte importantă pentru teoria şi comportamentul nazist, ci este valabilă şi pentru alte manifestări ale genocidului.
În această carte voi examina atât „viziunea biomedicală” nazistă, ca principiu psihoistoric central al regimului, cât şi comportamentul psihologic individual al medicilor nazişti. Trebuie să privim ambele dimensiuni dacă vrem să înţelegem mai bine felul în care medicii nazişti – şi naziştii în general – au ajuns să comită faptele pe care le-au comis.
Tocmai extremismul de la Auschwitz şi crimele naziste care i-au fost asociate îl apropie de irealitate. Un distins medic european, care a luptat timp de patruzeci de ani împotriva brutalităţii naziste – mai întâi ca deţinut la Auschwitz şi în alte lagăre, iar apoi ca autoritate în privinţa consecinţelor medicale ale acelei încarcerări – mi-a spus confidenţial la sfârşitul unui interviu lung:
— Ştiţi ceva, mie tot nu-mi vine să cred că s-a întâmplat cu adevărat – că un grup de oameni i-a strâns pe toţi evreii din Europa şi i-a trimis într-un loc special pentru a-i omorî.
El spunea că „cealaltă lume” a Auschwitz‑ului depăşeşte orice imaginaţie. Uimitor este faptul că nu există o tendinţă încă şi mai pronunţată decât cea actuală de a accepta argumentul complet fals că n-au existat crime în masă naziste.
O altă problemă o reprezintă relaţia dintre medicii nazişti şi specia umană. Un supravieţuitor de la Auschwitz care ştia ceva despre ei m-a întrebat:
— Au fost animale când au făcut ceea ce au făcut? Sau au fost oameni?
Nu l-a surprins răspunsul meu: medicii nazişti au fost şi sunt oameni, ceea ce-mi justifică studierea lor, iar comportamentul lor – Auschwitz-ul în sine – a fost un produs de ingeniozitate şi cruzime specific omenească.
I-am povestit acelui supravieţuitor cât de banali erau majoritatea medicilor nazişti pe care-i intervievasem. Nici sclipitori, nici stupizi, nici răi din fire, nici deosebit de sensibili din punct de vedere etic, ei n-au fost în niciun caz personajele diabolice – sadici, fanatici, însetaţi de sânge – pe care şi le-au imaginat adesea oamenii. Prietenul meu a replicat:
— Este atunci diabolic că ei n-au fost diabolici.
A putut atunci să pună a doua întrebare, cea pe care o avusese de fapt în minte din capul locului:
— Cum au devenit ucigaşi?
Întrebarea aceea poate fi abordată, şi cartea de faţă reprezintă o tentativă de răspuns.
Problema cu care se confrunta prietenul meu – problema cu care eu însumi m-am confruntat pe toată durata cercetărilor – este adevărul psihologic tulburător că, pentru a participa la crime în masă, nu trebuie să ai acele trăsături extreme sau diabolice necesare pentru un proiect atât de malign. Sau, cu alte cuvinte, oamenii obişnuiţi pot comite acte diabolice.
Asta nu înseamnă însă că medicii nazişti ar fi fost rotiţe birocratice anonime sau roboţi. Ca fiinţe umane, ei au fost actori şi participanţi care au manifestat anumite tipuri de comportament pentru care au fost responsabili şi pe care putem începe să le identificăm.
Există aşadar câteva dimensiuni ale lucrării. În centrul ei se află transformarea medicului – a actului medical în sine – din vindecător în ucigaş. Această transformare necesită din partea noastră examinarea interacţiunilor dintre ideologia politică nazistă şi ideologia biomedicală în efectele lor asupra comportamentului individual şi colectiv. Ajungem astfel la semnificaţia uciderii prin mijloace medicale pentru politica nazistă de exterminare în masă în general, şi pentru crimele pe scară mare şi genocidele comise de alţii. În cele din urmă, lucrarea are relevanţă pentru întrebările mai cuprinzătoare privind controlul omului asupra vieţii şi morţii – pentru medicii de pretutindeni, pentru ştiinţă şi oamenii de ştiinţă şi alţi profesionişti în general, pentru instituţii de diverse tipuri – şi de asemenea pentru concepte privind natura umană şi valorile umane fundamentale. Nu pot însă decât să ating majoritatea acestor probleme generale, deoarece am decis să mă concentrez asupra medicilor nazişti şi a uciderii prin mijloace medicale, şi apoi asupra problemelor de exterminare în masă. Dar sper că alţii vor găsi aici informaţii care i-ar putea ajuta să exploreze oricare dintre chestiunile morale arzătoare implicate în acest studiu.
Această speranţă ridică întrebarea importantă a specificităţii şi generalităţii. Eu consider că trebuie subliniată specificitatea proiectului nazist de exterminare, mai ales în privinţa evreilor, a caracteristicilor sale unice şi a forţelor particulare ce l-au modelat. Dar, după ce am străbătut această etapă, trebuie de asemenea să căutăm principiile mai largi sugerate de acest proiect unic. Niciun alt eveniment sau instituţie nu poate – şi nici n-ar trebui – să fie puse pe picior de egalitate cu Auschwitz‑ul; în acelaşi timp însă n-ar trebui să ne refuzăm oportunitatea de a-i explora relevanţa generală pentru genocid şi pentru situaţii foarte diferite, în care întrebările psihologice şi morale pot fi considerabil mai ambigue.
Câteva cuvinte despre structura cărţii. În restul secţiunii introductive, voi prezenta abordarea mea psihologică generală, interviuri şi întrebări morale suplimentare, apoi voi expune teoria şi practica nazistă generale ale uciderii prin mijloace medicale. Partea I examinează succesiunea de la sterilizarea forţată la crime medicale directe – sau „eutanasie”, cum a fost denumită în mod fals – , care a devenit posibilă în urma nazificării profesiunii medicale germane şi care a culminat cu extinderea „eutanasiei” în lagărele de concentrare. Partea a II-a, segmentul cel mai lung al cărţii, se referă la Auschwitz: evoluţia sa ca instituţie, selecţiile pe scară mare efectuate de medicii nazişti la peron şi cele pe scară mai mică din cadrul lagărului, mai ales în blocurile medicale, influenţa socializării asupra medicilor nazişti în proiectul de exterminare, eforturile doctorilor deţinuţi de a supravieţui şi de a rămâne vindecători în ciuda dependenţei de medicii nazişti, utilizarea injecţiilor cu fenol pentru omoruri şi experimentele efectuate asupra deţinuţilor din Auschwitz şi relaţia lor cu principiile biomedicale naziste. Partea a II-a se încheie cu trei studii de medici nazişti individuali: cazul lui Ernst B., care relevă ambiguitatea decenţei naziste, şi alte două care descriu comportamentul psihologic al lui Josef Mengele ca fanatic ideologic, respectiv al lui Eduard Wirths, ca fost „om bun”, care a organizat maşinăria medicală de ucis de la Auschwitz.
În partea a III-a, explorez principiile psihologice derivate direct de la medicii nazişti, îndeosebi cel al „dedublării”, formarea unui al doilea eu, relativ autonom, care permite participarea la rău. Îmi îndrept apoi atenţia asupra principiilor mai extinse ale genocidului nazist, aşa cum se pot aplica altor şi posibil tuturor formelor de genocid. Cartea se închide cu o postfaţă oarecum personală.

Nazificarea medicinei
Nazificarea profesiunii medicale – un aspect esenţial al tranziţiei de la sterilizare la uciderea medicală directă – a fost realizată printr-o combinaţie de entuziasm ideologic şi teroare sistematică. Un manual influent scris de Rudolf Ramm din Facultatea de Medicină a Universităţii din Berlin propunea ca doctorii să nu mai fie doar simpli îngrijitori ai bolnavilor, ci să devină „cultivatori de gene”, „medici ai Volk­‑ului” şi „soldaţi biologici”. Deşi revenea la forme tradiţionale ale idealismului medical („chemarea lăuntrică, standarde înalte de etică profesională, cunoaşterea profundă… sacrificiul şi dedicaţia”), Ramm se pronunţa pentru abandonarea vechiului „spirit liberal-materialist” (asociat în special cu influenţa dăunătoare a evreilor în profesiunea medicală) în favoarea dobândirii „Weltanschauungului1 naţional-socialismului”. Medicul putea îndeplini astfel ceea ce Gerhard Wagner identificase ca misiune a Serviciului Public de Sănătate condus de el: „promovarea şi perfecţionarea sănătăţii poporului german… pentru a se asigura că oamenii înţeleg întregul potenţial al moştenirii lor rasiale şi genetice”. Ramm a continuat, vorbind despre „descoperiri importante efectuate în gândirea biologică” în timpul naţional-socialismului, care le-au permis liderilor medicali să joace un rol important în proiecte de stopare a decăderii rasiale, aşa cum au fost Legile de la Nürnberg şi programul de sterilizare. Pentru a derula corespunzător aceste programe, medicii trebuiau să devină „doctori geneticieni” (Erbarzt). După aceea ei puteau deveni „îngrijitori ai rasei” şi „politicieni ai populaţiei”. Respectând funcţiile „îngrijirii publice” pentru prevenirea „degenerării prin propagarea elementelor străine rasial şi nevrednice… şi menţinerea şi înmulţirea celor cu ereditate robustă”, ei puteau atinge obiectivul naţional de „menţinere a purităţii sângelui nostru”.
Ramm a discutat de asemenea despre virtuţile sterilizării şi a etichetat ca „eronată” convingerea larg răspândită că un medic n-ar trebui sub nicio formă să ia viaţa unui pacient, deoarece „eutanasia” era „tratamentul cel mai milostiv” pentru bolnavii incurabili şi debili mintal, şi „o obligaţie faţă de Volk”. Obligaţia aceea a fost întotdeauna centrală. Medicii trebuiau să fie preocupaţi de sănătatea Volk‑ului chiar mai mult decât de bolile individuale şi trebuiau să înveţe poporul să depăşească vechiul principiu individualist al „dreptului asupra propriului tău corp”, îmbrăţişând în locul său „datoria de a fi sănătos”. Johann S. mi-a vorbit cu mândrie despre principiul de a fi „medic al Volkskörper [„corpul naţional” sau „corpul poporului”] şi despre „datoria noastră… faţă de colectivitate”.
Manualul lui Ramm specifica de asemenea că medicii trebuiau să fie militanţi biologici, „soldaţi biologici vigilenţi” care să-şi ducă existenţa în conformitate cu „ideea măreaţă a structurii biologice a statului naţional-socialist”. Aceasta pentru că, „spre deosebire de orice altă filozofie politică sau program al Partidului, naţional-socialismul este în deplin acord cu istoria naturală şi biologia omului”.
Medicii puteau fi încântaţi de acest mesaj. De exemplu, dr. S. a povestit că s-a înscris în Partidul Nazist imediat după ce-l auzise pe Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, afirmând, la un miting din 1934, că „naţional-socialismul nu este nimic altceva decât biologie aplicată”. În activitatea lui de organizare medicală nazistă, acelaşi medic s-a văzut în primul rând ca propagandist al unui mesaj biologic: „Noi doream să implementăm legile vieţii, care sunt legi biologice.” Facţiunea lui medicală dispreţuia orice politică ce nu urma principiul acela: „Noi am înţeles naţional-socialismul dinspre latura biologică – am introdus consideraţii biologice în politicile [partidului].” El a subliniat convingerea că doar medicii deţin combinaţia necesară de cunoştinţe teoretice şi experienţă umană directă pentru a sluji ca evanghelişti biologici autentici: „Orice practician deţine mai multe cunoştinţe de biologie decât un filozof sau decât mulţi alţii, deoarece el a văzut cu ochii lui.”
În acelaşi timp, se afirma că identitatea dorită a medicului nazist a evoluat în mod firesc din tradiţia medicală – o tradiţie care cerea acum „germanizare” şi „eugenizare”. Un volum bogat ilustrat scris de doi istorici ai medicinei a fost intitulat Das Antlitz des Germanischen Arztes in Vier Jahrhunderten („Chipul medicului germanic de-a lungul a patru secole”) şi îl prezenta pe Paracelsus, celebrul medic-alchimist germano-elveţian din secolul al XVI-lea, pe care îl omagia atât pentru empirism ştiinţific, cât şi pentru naţionalism. Un citat din Paracelsus spunea că „fiecare ţară şi-a dezvoltat propriile boli, propria medicină şi propriii doctori”. Savanţi germani mai recenţi, mai ales Carl Correns care a avut într-adevăr o activitate de pionierat în genetica plantelor, erau omagiaţi deoarece „creaseră temelia pentru măsurile eugenice şi rasial-biologice ale statului popular naţional-socialist”. Sunt menţionate rangurile SS ale autorilor2, iar introducerea semnată de Ernst Robert Grawitz, medic-şef al SS-ului, prezintă conceptul de medic, din trecut şi prezent, ca „protector al vieţii” care „ştie că este profund obligat faţă de viitorul Volk‑ului nostru”.3
O altă introducere similară la un volum despre etica medicală a fost scrisă de Joachim Mrugowsky, un medic SS de rang înalt, care a devenit directorul Institutului de Igienă, responsabil cu distribuirea gazului Zyklon-B utilizat la Auschwitz. Mrugowsky a fost condamnat la moarte la Nürnberg în 1948 pentru puternica sa implicare în experimente medicale letale. Introducerea lui prefaţa o carte scrisă cu o sută de ani în urmă de către Christoph Wilhelm Hufeland, unul dintre marii medici umanişti moderni ai Germaniei. În introducerea sa, Mrugowsky s-a concentrat asupra funcţiei medicului ca „preot al flăcării sfinte a vieţii” (citându-l pe Hufeland) şi asupra „artei vindecării” ca „misiune divină” a medicului. Anticipându-şi parţial propriul viitor, el a vorbit despre desfiinţarea de către naţional-socialism a distincţiei dintre cercetare şi vindecare, deoarece rezultatele muncii cercetătorului sunt în beneficiul Volk‑ului.
În mod inevitabil, idealul medical nazist revenea la Hipocrate şi se asocia cu jurământul lui Hipocrate. Se afirma că medicina fusese „despiritualizată” în primul rând de „spiritul orientat spre mecanicism” al profesorilor evrei, aşa cum îl identificase Gerhard Wagner. Exista astfel nevoia de „revenire la etica şi înaltul statut moral al unei generaţii anterioare… aşezată pe terenul filozofic solid” al jurământului lui Hipocrate. Până la urmă, Reichsführerul SS şi şeful suprem al sistemului poliţienesc nazist, Heinrich Himmler însuşi, l-a îmbrăţişat pe Hipocrate ca model pentru medicii SS. Într-o introducere sumară la o serie de cărţi scurte pentru medicii SS, care purta titlul generic de „Medicii eterni”, Himmler a vorbit despre „celebrul medic grec Hipocrate”, despre „unitatea de caracter şi realizări”, care „proclamă o moralitate, ale cărei puncte tari nu sunt diminuate nici în prezent, şi care vor continua să determine activitatea şi gândirea medicală în viitor”. Seria de cărţi fusese editată de Grawitz şi primise aprobarea supremă, fiind „autorizată” de Hitler personal. În mărturia depusă la Procesul Doctorilor de la Nürnberg, un martor a declarat despre îmbrăţişarea de către nazişti a principiilor lui Hipocrate că era o „glumă sarcastică a istoriei mondiale”. Însă această absurditate finală avea o logică internă: remodelarea profesiunii medicale – şi a întregii naţiuni germane – în slujba vindecării pe scară mai mare.
A existat totuşi o direcţie în care naziştii au insistat pentru detaşarea clară de tradiţia medicală. Ei au lansat un atac coerent împotriva a ceea ce considerau a fi  compasiune creştină exagerată faţă de individul slab, în loc de preocupare faţă de sănătatea grupului, a Volk‑ului. Poziţia aceasta parţial nietzscheană, aşa cum a fost articulată de Ramm, includea respingerea principiului creştin de caritas, „caritate”, şi a „poruncii [Bisericii] de a-i ajuta pe bolnavii incurabili şi de a le asigura ajutor medical până la moarte”. Aceeaşi atitudine a fost exprimată în revista medicală Ziel und Weg („Ţinta şi calea”) a Partidului Nazist încă de la înfiinţarea sa în 1931. Poziţia a fost formulată apăsat de dr. Arthur Guett, un oficial important din domeniul medical, care susţinea că „principiul nepractic «iubeşte-ţi aproapele» trebuie să dispară… Este sarcina supremă a… statului să garanteze viaţa şi mijloacele de trai doar pentru acea parte a populaţiei sănătoasă din punct de vedere ereditar, pentru a asigura… un popor [Volk] sănătos ereditar şi pur rasial pentru eternitate”. El a adăugat principiul vizionar-idealist că „viaţa individului are semnificaţie doar în lumina acelei ţinte finale”. Precum toţi cei din Germania nazistă, Guett se aştepta să devină „înăsprit”, să adopte ceea ce Hitler însuşi numea „logica rece ca gheaţa” a necesităţii.
Ideea fundamentală a politicii naziste era transformarea – citându-l pe Ramm: „o schimbare de atitudine a tuturor medicilor şi o regenerare spirituală şi mintală a întregii profesiuni medicale”. Mai mult decât atât, adevăratul medic „trebuie nu doar să fie membru de partid la exterior, ci mai degrabă să fie convins în adâncul inimii de legile biologice care formează centrul vieţii sale”. El trebuia, de asemenea, să fie un „predicator pentru aceste legi”. Dr. S. considera că medicina nazistă reuşise o parte din această transformare: depăşise accentul exagerat pus pe „aspectele tehnice”, inversase tendinţa anterioară de a „cunoaşte doar cazuri şi nu oameni” şi „adusese în prim-plan problemele psihicului, care fuseseră neglijate”.
Însă naziştii căutau mai mult decât simpla atotcuprindere psihosomatică sau medicină „holistică”: ţinta lor avea calitatea misticismului biologic şi medical. Mrugowsky, de exemplu, a scris, în introducerea menţionată mai sus, că „Volk‑ul [german] este sfânt astăzi pentru noi”. Referitor la relaţia medicilor cu Volk‑ul, sau „colectivitatea de destin”, Mrugowsky a adăugat că „ei găsesc mitul vieţii doar în arta vindecării”. Alţi autori văzuseră al Treilea Reich ca „imanent în toată istoria germană, care năzuieşte spre momentul în care Volk‑ul devine receptaculul Domnului”. Însă în viziunea pe care o descriu eu, medicii-biologi se vedeau pe sine ca formând nucleul corpului mistic al Volk‑ului.
Trebuia să se dezvolte, aşa cum s-a exprimat un medic nazist, „o totalitate a comunităţii doctorilor, în care doctorii erau complet devotaţi Volk‑ului”. Medicul acesta folosea expresia „socialism biologic” pentru misticismul lui biologic. Naziştii, a insistat el, izbutiseră să aducă laolaltă naţionalismul şi socialismul, mulţumită „recunoaşterii fenomenelor naturale ale vieţii”. Astfel, „pentru prima dată, mintea începe să înţeleagă că deasupra ei există forţe puternice pe care trebuie să le recunoască”, şi că „omul devine… un muncitor în regatul vieţii, iar puterile lui vor fi împlinite când va lucra în cadrul interacţiunii echilibrate a forţelor naturale”. Putem spune că misticismul, mai ales cel colectiv, a căpătat o faţă biologică şi medicală.

 

Medicina academică
Ca parte a structurii universitare generale, medicina academică a însemnat un focar important al terapiei organizaţionale naziste. „Boala” care trebuia vindecată era „intelectualismul fleşcăit”, cum l-a numit Josef Goebbels, ministrul propagandei al lui Hitler, sau „conceptele dezastruoase de libertate şi egalitate” cum s-a exprimat Bernhard Rust, ministrul educaţiei şi culturii, sau „orice autonomie şi libertate a profesorului” după cum a afirmat un reformator al sistemului educaţional. Chiar şi înainte de nazişti, universităţile germane fuseseră bastioane ale gândirii politice conservatoare sau reacţionare care tindeau să zeifice conceptul de stat. Însă naziştii au dat clar de înţeles că doreau mai mult. Aşa cum li s-a recomandat profesorilor bavarezi de către noul ministru al culturii: „De acum înainte, misiunea dumneavoastră nu va fi să determinaţi dacă ceva este adevărat, ci dacă este în spiritul revoluţiei naţional-socialiste.” Potrivit formulării unui istoric, universităţile aveau să devină „fortăreţe intelectuale de frontieră” şi „corpuri de armată”, iar profesorii urmau să „coopereze la fel ca soldaţii”.
O dată în plus, prin combinaţia lor de idealism vizionar şi teroare, naziştii şi-au atras susţinerea unor profesori germani de elită; astfel, în toamna anului 1933, 960 de cadre profesorale germane importante au semnat un jurământ public de a-l susţine pe Adolf Hitler şi regimul nazist. Printre numele faimoase de pe lista aceea se regăsesc filozoful Martin Heidegger şi renumitul chirurg de la spitalul Charité al Universităţii din Berlin, Ferdinand Sauerbruch1.
Latura coercitivă a Gleichschaltung exercitată de sus a subliniat aşa-numitul „principiu Führer” (Führer însemnând „conducător” în general), prin numirea ca rectori şi decani a unor nazişti de încredere, dar cu realizări profesionale modeste, astfel încât ei au devenit practic extensii ale Ministerului Educaţiei, condus în mod similar de regim. Ministerul a stabilit politici generale privind materiile predate (de exemplu, punerea accentului pe biologia rasială şi istoria ideologizată, focalizată asupra Germaniei), reglementări interne pentru funcţionarea facultăţilor (îndepărtarea evreilor şi a recalcitranţilor ideologic şi promovarea acelor membri ai facultăţii care manifestau entuziasm faţă de nazism) şi politici referitoare la studenţi şi admitere (excluderea evreilor şi social-democraţilor şi favorizarea principalilor membri ai Hitlerjugend, SA sau SS).
La fel de importantă a fost Gleichschaltung exercitată de jos: comportamentul militant al Ligii Studenţilor Naţional-Socialişti, care s-a organizat devreme, a ajuns în scurt timp să domine sau să înlocuiască grupările studenţeşti tradiţionale şi a format o subcultură arogantă, caracterizată prin camaraderie strânsă şi violenţă destul de manifestă. Membrii săi întrerupeau prelegerile care nu le plăceau şi înţelegeau că misiunea lor era de a se opune tuturor cursurilor care nu erau înrădăcinate în doctrina naţional-socialistă. Când a considerat necesar să-i potolească pe studenţi, Ministerul Educaţiei a pasat mantia Gleichschaltung exercitată de jos către Liga Nazistă a Instructorilor Universitari, al cărei conducător a înţeles că organizaţia lui era „tutorele desemnat al Partidului Naţional-Socialist în universităţi, care să vegheze ca universităţile şi educaţia să nu fie doar vopsite în brun [culoarea nazistă], ci să fie transformate cu adevărat, astfel încât să se potrivească tiparului naţional-socialismului”.
Studenţilor la medicină li s-a spus că li se cerea „sinteza bocancilor de marş şi a manualelor”: adică implicarea concretă în instrucţia militară sau paramilitară în studenţie şi angajamentul într-un „război” total împotriva presupuşilor inamici ai Germaniei sau ai naţional-socialismului. Calitatea de soldat biologic însemna aşadar punerea corpului şi a minţii în slujba autorităţii militarizate şi ideologizate a statului.
Naziştii au căutat să combine modificările radicale ale universităţilor cu aserţiunea că acestea făceau parte din tradiţia înnobilatoare. Un efort spectaculos pentru această legitimare a fost complexa punere în scenă a aniversării a 550 de ani de existenţă a Universităţii Heidelberg în iunie şi iulie 1936. Rectorul universităţii a subliniat „devotamentul noii Germanii faţă de misiunea civilizării universale şi sponsorizarea realizărilor de înaltă calitate intelectuală din toate domeniile educaţiei”. Au sosit delegaţii din toată lumea, inclusiv reprezentanţi a opt universităţi din SUA. Printre americanii care au primit diplome onorifice s-au numărat Harry H. Laughlin, asistentul lui Davenport de la Cold Spring Harbor şi polemist neobosit împotriva grupărilor de imigranţi pe care-i considera inferiori din punct de vedere biologic.2 Laughlin susţinea legile de sterilizare naziste.
Pe lângă epurarea evreilor şi a celor inacceptabili din punct de vedere politic, facultăţile de medicină au redus accentul pus pe cercetarea fundamentală, au scurtat durata studiilor medicale pentru a produce mai mulţi doctori pentru stat şi au modificat programa clasică, insistând mai mult asupra medicinei militare, politicii demografice şi biologiei rasiale.
Opoziţia faţă de aceste modificări în interiorul facultăţilor de medicină a fost foarte limitată. Un exemplu notabil de opoziţie intelectuală curajoasă l-a reprezentat Karl Saller, un antropolog promiţător, care, chiar şi înainte de regimul nazist, criticase conceptele unei rase nordice ca entitate biologică fixă. În lucrările lui, el avusese temeritatea de a insista că în toate rasele exista un fond genetic în continuă schimbare, o stare constantă de mutaţie şi că rasa germană se împletise cu multe altele şi conţinea influenţe slave considerabile. Teza respectivă punea sub semnul întrebării însuşi fundamentul viziunii biomedicale naziste, ca urmare, un personaj însemnat ca Reinhard Heydrich, şeful Gestapoului, a iniţiat un ordin care i-a interzis lui Saller să mai predea, ceea ce l-a silit să-şi părăsească postul de la Universitatea din München. La cursul său de rămas-bun, Saller şi-a repetat opiniile ştiinţifice şi a declarat că dragostea lui pentru adevăr şi simţul onoarei îl împiedicau să renunţe la ele. Treptat, şi alţi antropologi au fost siliţi să-şi părăsească posturile universitare, însă Saller a fost notabil prin luarea de poziţie publică. Deşi este posibil ca mulţi antropologi, ca şi biologi şi medici, să fi fost de acord cu opiniile lui, au preferat să păstreze tăcerea, şi Saller s-a trezit respins şi evitat de foşti colegi şi prieteni.
Ocazional, în timpul prelegerilor, medicii reafirmau poziţii intelectuale şi etice care contraziceau practicile regimului. Un medic antinazist cu care am discutat mi-a povestit cum unul dintre profesorii săi, Karl Kleist, refuzase să facă parte dintr-o comisie de „eutanasiere” şi le spusese studenţilor: „Imaginaţi-vă, ar fi vrut ca eu, doctor bătrân, să comit o crimă cu propriile mele mâini.” Se spune că profesorul ar fi fost denunţat imediat de studenţii activişti, cu toate acestea, nu s-au luat niciun fel de măsuri punitive împotriva lui, posibil din cauza statutului său emerit. În timpul cursurilor, majoritatea medicilor antinazişti tindeau să se exprime prudent, mai degrabă aluziv, şi este posibil ca profesorul Kleist să fi procedat la fel, dar fostul său student, pentru care el era un erou, doreşte să şi-l reamintească mai îndrăzneţ decât fusese de fapt.
Poate că cea mai emoţionantă manifestare a opoziţiei din Germania nazistă a implicat trei studenţi la medicină şi alţi câţiva studenţi din alte facultăţi ale Universităţii din München, în gruparea de rezistenţă Trandafirul Alb. Pe parcursul câtorva luni din anii 1942-1943, gruparea a răspândit pliante îndrăzneţe, care denunţau regimul nazist şi comportamentul său imoral („Pentru Hitler şi adepţii lui nu poate exista pedeapsă care să le expieze crimele”) şi cereau poporului german să răstoarne regimul şi să-şi restabilească prestigiul. Pliantele mai declarau: „Nu vom tăcea. Noi suntem conştiinţa voastră împovărătoare. Trandafirul Alb nu vă va lăsa în pace.” Studenţii au fost descoperiţi până la urmă şi condamnaţi de un „tribunal popular” nazist; majoritatea au fost decapitaţi. În mod semnificativ, unul dintre liderii grupării, Hans Scholl, fusese inspirat de o predică a episcopului Clemens von Galen de Münster, care a condamnat programul de „eutanasiere” şi despre care se spune că ar fi comentat: „În sfârşit, cineva a avut curajul să vorbească cu glas tare.”

Regimul ca mişcare de vindecare
Gleichschaltung a încercat să combine politicile de nazificare cu pretenţia de continuitate a tradiţiilor vechi de vindecare medicală. În felul acesta, chiar pe când învesteau cu autoritate administrativă medicală persoane recunoscute ca mediocrităţi profesionale, naziştii au curtat, adesea cu succes, doctori cu reputaţie profesională. Şi, deşi au terorizat potenţiali oponenţi medicali, naziştii s-au dovedit, în acelaşi timp, dornici să extindă diversele forme de îngrijire medicală pentru toată populaţia germană. Simultan cu dezvoltarea unei politici de sterilizare sau de omorâre a celor consideraţi nepotriviţi pentru o societate a oamenilor puternici, naziştii s-au lăudat cu rezultate operative spectaculoase şi cu aranjamente pline de omenie pentru a-i angaja pe cei care-şi pierduseră mâinile sau picioarele, mai ales în război. În felul acesta, majoritatea doctorilor au continuat să se considere medici autentici, indiferent care le-ar fi fost gradul de nazificare a profesiunii.
În programele avansate de instruire de câte şase săptămâni pentru viitorii conducători medicali, doctorii erau instruiţi atât în privinţa principiilor biomedicale naziste, cât şi a necesităţilor sănătăţii publice germane. Iar doctorii obişnuiţi erau obligaţi să urmeze la fiecare cinci ani cursuri de trei săptămâni despre progresele recente înregistrate în medicină. Medicii care credeau cu adevărat în regim, ca profesorul Franz Hamburger din Viena, considerau că naţional-socialismul reprezenta „o revoluţie în toate domeniile civilizaţiei şi culturii noastre”, incluzând o „renaştere reală a ştiinţei medicale, pe fundamente naziste”. Regimul nazist căuta prestigiu medical internaţional şi sponsoriza cu mândrie conferinţe internaţionale, dar în acelaşi timp se închista, acoperea lucrurile pe care nu dorea ca medicii din restul lumii să le vadă şi aplica o politică împotriva medicilor care acceptau Premiile Nobel de teamă că acestea puteau fi acordate evreilor sau social-democraţilor şi, de asemenea, pentru că orice era „internaţional”, nu völkisch, era suspect.
Poate că cel mai grav conflict între viziunea biomedicală nazistă şi profesiunea medicală tradiţională era legat de practicienii medicinei alternative, cunoscuţi ca „practicieni ai vindecării” (Heilpraktiker) şi „vindecători” (Heilkundiger). În general, grupările acestea puneau accent pe viaţa în aer liber, alimentaţia naturală şi reorientarea completă a traiului; în mod frecvent, respingeau practici medicale consacrate şi uneori tratau boli serioase cu terapii dubioase. Activi de mult timp în Germania, vindecătorii aceştia apelau la idealismul biologic şi misticismul regimului şi şi-au găsit susţinătorul cel mai important în Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, misticul biologic din cercul nazist interior. Gerhard Wagner le-a lăudat „instinctele biologice” şi a căutat în mod repetat o „sinteză între vechea şcoală medicală unilaterală şi metodele de tratament naturiste”, care concordau cu conceptul naţional-socialist al „legilor naturale şi biologice care controlează toate evenimentele”. Beneficiind de astfel de sponsorizări, Heilpraktiker şi grupările medicale tradiţionale au ţinut conferinţe comune şi s-au propus diverse forme de integrare. Li s-au opus însă grupările medical-academice tradiţionale; Wagner a fost silit să-şi retragă eforturile de integrare, iar succesorul lui a avut considerabil mai puţină simpatie faţă de Heilpraktiker.
Acest conflict fundamental al regimului n-a putut fi soluţionat niciodată: pe de o parte, exista atracţie faţă de aceşti vindecători, aparent în concordanţă cu aserţiunea vizionară a naţional-socialismului de armonie cu natura şi biologia; pe de altă parte, exista pretenţia de continuitate a tradiţiei ştiinţifice şi medicale şi dedicarea sa pragmatică pentru mobilizarea doctorilor în vederea abordării pe cale medicală a rasei şi societăţii. În mod clar, medicina tradiţională a învins, dar relaţia permanentă a regimului cu Heilpraktiker şi numărul important de clienţi ai acestora au contribuit la crearea aurei sale de mişcare de „vindecare”.

Interviurile
Bazându-mă pe cei douăzeci şi cinci de ani de activitate în cercetare, am pornit din capul locului de la premisa că modul cel mai bun de a afla despre medicii nazişti era de a sta de vorbă cu ei; astfel, interviurile au devenit miezul pragmatic al studiului. Ştiam totuşi că, într-o măsură mai mare decât în lucrările anterioare, va trebui să completez interviurile cu lecturi extinse şi cu examinarea tuturor problemelor aferente – nu numai observaţiile altora asupra comportamentului medical nazist, ci epoca nazistă în general, cultura şi istoria germană şi tiparele globale de persecuţie în general şi antievreieşti în particular.
De la bun început am căutat sfaturi de la specialişti în privinţa tuturor aspectelor epocii – istorici, cercetători sociali, romancieri şi dramaturgi (unii dintre ei, supravieţuitori ai lagărelor) – pentru a înţelege regimul şi comportamentul său, lecturi, biblioteci, documente de la procese şi alte surse, precum şi alte persoane cu care aş fi putut discuta. Cu ajutorul burselor oferite de fundaţii, am început să călătoresc: iniţial în Germania în ianuarie 1978, apoi în Israel şi Polonia, în lunile mai şi iunie ale aceluiaşi an. Între septembrie 1978 şi aprilie 1979, am locuit în München, timp în care am desfăşurat cea mai mare parte a interviurilor, în principal în Germania şi Austria, dar şi, din nou, în Polonia şi Israel, ca şi în Franţa, Anglia, Norvegia şi Danemarca. În ianuarie 1980, m-am întors în Israel şi Germania, iar în luna martie a aceluiaşi an am intervievat trei supravieţuitori de la Auschwitz în Australia. Nu fusesem niciodată un globe-trotter atât de impetuos, şi nici un investigator psihologic atât de absorbit sau îndurerat.
Am intervievat trei grupuri de persoane. Grupul central a fost format din douăzeci şi nouă de bărbaţi care fuseseră implicaţi în mod semnificativ şi la nivel înalt în medicina nazistă, douăzeci şi opt dintre ei fiind doctori, iar unul fiind farmacist. Din grupul de douăzeci şi opt de doctori, cinci lucraseră în lagăre de concentrare (trei la Auschwitz), fie ca medici SS repartizaţi acolo, fie asociaţi experimentelor medicale, şase fuseseră incluşi în programul de „eutanasiere” (ucidere medicală directă), opt fuseseră implicaţi în stabilirea politicii medicale şi în dezvoltarea şi implementarea teoriei medical-ideologice naziste, şase au deţinut poziţii medicale importante care i-au implicat în acte imorale şi conflict ideologic, iar trei au fost angajaţi în principal în medicina militară, care i-a adus în contact cu omorârea în masă a evreilor declanşată de nazişti în spatele liniilor în Europa de Est (sau care i-a determinat să încerce să se distanţeze de acestea).
Un al doilea grup a fost format din doisprezece foşti profesionişti nazişti importanţi din afara sferei medicale: avocaţi, judecători, economişti, profesori, arhitecţi, administratori şi oficiali de partid. Scopul meu a fost de a afla experienţele avute de profesionişti în general sub regimul nazismului şi relaţia lor cu ideologia, ca şi de a obţine informaţii de background despre politicile medicale şi cele legate de medicină.
Al treilea grup pe care l-am intervievat a fost foarte diferit: optzeci de foşti deţinuţi la Auschwitz, care lucraseră în blocurile medicale, mai bine de jumătate dintre ei fiind doctori. Majoritatea erau evrei (intervievaţi în SUA, Israel, Europa de Vest şi Australia), dar au existat şi două grupuri de neevrei, polonezi (intervievaţi în Cracovia, Varşovia şi Londra) şi foşti deţinuţi politici (intervievaţi în mare parte în diverse locuri din Europa de Vest, mai ales în Viena). M-am concentrat asupra observaţiilor şi întâlnirilor lor cu medici nazişti şi cu politicile medicale aplicate la Auschwitz în general.

 

 

Cea mai pătrunzătoare şi importantă carte a renumitului psihiatru: istoria şi analiza sclipitoare a rolului esenţial pe care l-au jucat medicii germani în genocidul nazist.

Medicii nazişti
Exterminarea medicală şi psihologia genocidului
de Robert Jay Lifton
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
672 pagini, Note, Index
CUPRINS
Cuvânt înainte
Introducere: „Lumea aceasta nu este lumea acesta”
PARTEA I: „VIAŢĂ NEDEMNĂ DE VIAŢĂ”: TRATAMENTUL GENETIC
Introducere la partea I
1. Sterilizarea şi viziunea biomedicală nazistă
2. „Eutanasia”: uciderea medicală directă
3. Opoziţia faţă de uciderea medicală directă
4. „Eutanasia sălbatică”: medicii preiau frâiele
5. Participanţii
6. Introducerea „eutanasiei” în lagăre: acţiunea tratament special 14f13

PARTEA A II-A: AUSCHWITZ: TRATAMENTUL RASIAL
Introducere la partea a II-a
7. Instituţia Auschwitz
8. Selecţiile la peron
9. Selecţiile în lagăr
10. Socializarea şi integrarea în procesul de exterminare
11. Medicii deţinuţi: agonia selecţiilor
12. Medicii deţinuţi: strădaniile de a vindeca
13. Medicii deţinuţi: colaborarea cu medicii nazişti
14. Seringile morţii: injecţiile cu fenol
15. Impulsul spre experimente
16. „O fiinţă umană în uniformă SS”: Ernst B.
17. Dr. Auschwitz: Josef Mengele
18. Conflictul vindecare-omorâre: Eduard Wirths

PARTEA A III-A: PSIHOLOGIA GENOCIDULUI
Introducere la partea a III-a
19. Dedublarea: pactul faustic
20. Eul Auschwitz: teme psihologice în dedublare
21. Genocidul

Postfaţă: Depunerea mărturiei
Listă de abrevieri
Note
Mulţumiri
Index

Exemplul cel mai bine cunoscut de negare susţinută a genocidului îl implică Holocaustul şi este promulgat de „institute de cercetări” corupte care asigură note de subsol în susţinerea retrospectivă a deţinerii adevărului de către nazişti. O astfel de falsificare a istoriei trebuie înţeleasă ca o continuare a genocidului în sine şi poate încuraja alţi autori de genocid (aşa cum au sugerat cuvintele lui Hitler despre armeni: „Cine mai vorbeşte azi despre exterminarea armenilor?”) să continue exterminarea în masă beneficiind de impunitate istorică.

Crimele în masă ale naziştilor au fost menite să rămână secrete pentru lumea din exterior. Naziştii îşi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tăinuirea lor să fie cel puţin parţial eficientă. Deşi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate şi manipulate pentru a le permite germanilor şi altora să-şi mobilizeze tendinţele de negare şi detaşare emoţională; să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie, cum ar putea spune unii, despre crimele în masă. În propriile lor cercuri, naziştii au fost ambivalenţi în dezvăluirea faptelor lor. Indiferent care ar fi fost pasiunile criminale ale lui Hitler, Himmler şi ale altor conducători, mulţi din mişcare, dacă nu majoritatea, erau consideraţi nepregătiţi ideologic pentru un genocid.

Această suprimare parţială a informaţiei le-a îngăduit medicilor nazişti să vadă Auschwitzul ca pe o „planetă separată”, unde nu se aplica moralitatea obişnuită, şi astfel să-şi depăşească îndoielile legate de participarea lor la crime. Indiferent care i-ar fi fost limitările, muşamalizarea a contribuit la succesul şi extinderea crimelor naziste. Înainte de a fi fost repartizaţi la Auschwitz sau într-un centru de exterminare de tip „eutanasie”, cei mai mulţi dintre aceşti doctori fuseseră practicieni destul de obişnuiţi ai medicinei (deşi membri ai Partidului Nazist) şi nu omorâseră pe nimeni. Adevărul regretabil este că, prin intermediul socializării, oamenii pot accepta uşor să omoare. Înzestrarea omului de a se adapta, care ne-a slujit atât de bine ca specie, ne poate înşela acum, permiţându-ne adaptarea la instituţii şi mentalităţi care propovăduiesc genocidul.

S-a făcut afirmaţia larg dezbătută potrivit căreia Holocaustul a rezultat dintr-o formă unică şi malignă a unui antisemitism german ceva mai vechi, care a fost motivaţia predominantă atât pentru cei care au ordonat, cât şi pentru cei care au înfăptuit omorurile. Totuşi, cercetarea autorului cărţii despre medicii nazişti sugerează altceva. Medicii pe care acesta i-a intervievat sau despre care a citit n-au fost deloc ocoliţi de antisemitism şi, în majoritatea cazurilor, au privit cu entuziasm promisiunile de revitalizare individuală şi colectivă ale regimului. În general însă au fost oameni obişnuiţi, cu diverse grade de autoritarism, naţionalism şi coruptibilitate, decişi să se adapteze regimului şi mediului în care fuseseră repartizaţi, indiferent care ar fi fost acestea. În majoritate, n-au fost ideologi şi chiar i-au ridiculizat pe extremiştii nazişti, deşi ei înşişi au contribuit la cele mai extremiste proiecte de ucidere în masă.

În timp ce fanaticii ideologici sunt esenţiali în organizarea structurilor şi dinamicii crimelor în masă, oameni perfect obişnuiţi, care acceptă doar fragmente din ideologia respectivă, pot fi efectiv absorbiţi în aceste structuri draconice. Influenţa mediului social în actele de genocid nu diminuează în niciun fel responsabilitatea individuală pentru acţiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problemă mai gravă decât ne imaginasem anterior, un proiect individual şi colectiv mai fezabil. Conştientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate crimele în masă şi de a crea societăţi mai decente. De aceea, poate, mai sunt multe de spus despre medicii nazişti care continuă să ne obsedeze.

„O realizare monumentală, o relatare de excepţie a celei mai mari violări a jurământului lui Hipocrate, o contribuţie formidabilă la studiile despre Holocaust.”
– Francine Du Plessix Gray

„O lectură obligatorie… Privită ca un tot, cartea nu îşi găseşte echivalent în limba engleză.”
– Raul Hilberg, autor al Destruction of the European Jews

„O rememorare intensă nu numai a celor ce s-au întâmplat, ci şi a răului monumental comis de oameni care fuseseră educaţi să vindece şi să trateze.”
– Robert Coles, Boston Globe

 

„Una dintre cele mai importante lucrări despre etica medicală care au fost scrise până acum… trece dincolo de frontierele istoriografiei şi oferă o interpretare psihologică convingătoare a celui de-al Treilea Reich şi a crimelor naţional-socialismului. În opinia mea, nimeni nu va mai putea scrie cu discernământ despre acele vremuri fără să se refere la această interpretare.”
– Neal Ascherson, New York Review of Books

 

ROBERT JAY LIFTON este Distinguished Professor of Psychiatry and Psychology la John Jay College şi The Graduate Center of the City University of New York. Dintre numeroasele şi mult lăudatele lui cărţi fac parte Death in Life (laureată cu National Book Award), The Broken Connection, The Protean Self şi Destroying the World to Save It.

 

Vezi detalii

3 Comments

  1. Pingback: Concurs: "Medicii nazisti" - 3 premii

  2. Pingback: Concurs: "Medicii nazisti. Exterminarea si psihologia genocidului" - Robert Jay Lifton

  3. I could not get how to 301 redirect a google blog. I have google wemtasber account for it, and analytics account for it. But, it is a blog on google, and I dont know how to do a 301 redirect on it. The linked webmaster article also does not specify anything on it. I just want to move my home page, from plain simple one to a popular link inside my site.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*