România în Primul Război Mondial – Glenn E. Torrey



În pofida unei poziţii strategice vulnerabile, a unei armate prost pregătite şi a unor promisiuni discutabile de sprijin militar din partea Forţelor Aliate, România a intrat în Primul Război Mondial în august 1916. În schimb, a primit o sancţionare formală pentru anexarea regiunilor cu populaţie română din Austro-Ungaria. Aşa cum Glenn Torrey dezvăluie în studiul său, decizia se va dovedi curând impulsivă şi riscantă pentru ambele părţi.
Torrey detaliază felul cum, la sfârşitul lui 1916, armatele Puterilor Centrale, conduse de generalii Falkenhayn şi Mackensen, au ocupat două treimi din teritoriul românesc, dar cu preţul dislocării unor importante forţe militare necesare pe alte fronturi. Aliaţii, cu precădere ruşii, au fost constrânşi să procedeze la fel pentru a preveni prăbuşirea definitivă a României.

România în Primul Război Mondial – (titlul original: The Romanian Battlefront in World War I) – Glenn E. Torrey

Torrey prezintă cea mai competentă relatare – de până la această oră – asupra luptelor dure din timpul campaniei din 1916 şi a tentativei reînnoite a forţelor austro-ungare de a înfrânge armata română în vara anului 1917. În această din urmă campanie, reliefată aici, dar ignorată în relatările din afara spaţiului românesc, are loc o reorganizare şi o reînarmare a soldaţilor români, cu sprijin din partea Armatei Roşii aflate în dezintegrare, iar inamicul suferă o înfrângere uluitoare. Totuşi, în haosul provocat de Revoluţia Rusă, Puterile Centrale au forţat România să semneze o pace separată la începutul lui 1918. În cele din urmă, aceasta i-a permis României să reintre în război şi să ocupe cea mai mare parte a teritoriului promis în 1916.

Romania in Primul Razboi MondialInegalabila stăpânire a mijloacelor de cercetare a surselor din arhive şi a celor auxiliare de informare şi îndelungatele sale studii asupra subiectului conferă autoritate şi echilibru relatării sale privind evenimentele militare, strategice, diplomatice şi politice petrecute de ambele părţi ale frontului de luptă. Pe deasupra, apelul făcut la memoriile unor persoane aduce în prim plan trăirile oamenilor pe timp de război. Conducători militari importanţi în cel de-Al Doilea Război Mondial, ca Ion Antonescu şi Erwin Rommel, şi-au construit cariera în timpul Primului Război Mondial şi joacă un rol proeminent în această carte.
„O excelentă relatare, reprezentând o importantă contribuţie la literatura istorică despre Primul Război Mondial în sud-estul Europei.” —Slavic Review
„Torrey prezintă un studiu de caz al unei puteri de dimensiuni medii prinse în angrenajul războiului total şi constrânse să exploateze cât mai bine situaţia şi oportunităţile. Bazându-se pe cunoaşterea limbii române şi pe accesul inegalabil la sursele româneşti, el restructurează fundamental modul de înţelegere a teatrelor de operaţie balcanice şi din sudul Rusiei în ultimii ani ai Marelui Război.” —Dennis E. Showalter, autor Tannenberg: Clash of Empires, 1914
GLENN E. TORREY este profesor emerit de istorie la Emporia State University şi autor al lucrărilor Henri Mathias Berthelot: Soldier of France, Defender of Romania; Romania and World War I: A Collection of Studies; and The Revolutionary Russian Army and Romania, 1917.

 

NEGOCIEREA OBIECTIVELOR PARTICIPĂRII LA RĂZBOI – România în Primul Război Mondial

Cu sprijinul regelui şi al unei largi majorităţi liberale în parlament, Brătianu a început în 1914 un atent şi temeinic proces de pregătire a României în vederea participării la lichidarea Austro-Ungariei. Principala lui problemă internă era existenţa unei coaliţii de politicieni şi intelectuali care, după ce primele bătălii demonstraseră că Dubla Monarhie era slabă şi că Germania nu era invincibilă, au cerut invadarea imediată a Transilvaniei. Brătianu, care era conştient de vulnerabilitatea poziţiei strategice a României şi de faptul că ţara nu era pregătită din punct de vedere militar, ştia că o eventuală invazie s-ar fi încheiat în mod sigur cu un dezastru. Aşa cum îi spusese cândva ministrului francez, el nu avea intenţia să meargă la război până când nu existau „75 de şanse dintr-o sută de a învinge”. Principala problemă diplomatică a lui Brătianu era aceea de a negocia cu Antanta o alianţă care să asigure că România îşi va atinge obiectivele în cazul participării la război, dar şi să evite o ruptură cu Puterile Centrale. Brătianu, „un maestru de primă clasă al jocului diplomatic”, şi-a ascuns atât de bine adevăratele intenţii, încât Antanta a şovăit, iar Puterile Centrale s-au amăgit până în ultima clipă.

Chiar înainte ca regele Carol să înceteze din viaţă, Brătianu negociase acorduri de neutralitate cu Italia (23 septembrie) şi Rusia (1 octombrie). Ultimul prevedea ca, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia să-i recunoască dreptul de a anexa provinciile din Austro-Ungaria locuite de români, cu încuviinţarea de a alege momentul în care le va ocupa. Acest acord n-a fost decât un acont pentru ceea ce dorea să obţină Brătianu; Rusia nu garanta faptul că România va dobândi acest teritoriu, iar Marea Britanie şi Franţa nu erau părtaşe la înţelegere. La începutul lui 1915, Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat Rusiei la negocieri, dar, pe atunci, niciuna nu era dispusă să accepte preţul mare cerut de Brătianu: Bucovina, Banatul, Transilvania şi toată Crişana şi Maramureşul sau cea mai mare parte a acestora. Atitudinea lor s-a schimbat însă în vara lui 1915. Impasul cu pierderi enorme pentru armatele britanice şi franceze de pe Frontul de Vest, înfrângerea Aliaţilor la Dardanele şi retragerea dezastruoasă a armatei ruseşti din Polonia le-au convins că ajutorul României era acum o necesitate.

La începutul lui iulie, Puterile Antantei şi-au exprimat disponibilitatea de a semna un acord prin care să fie acceptate, în esenţă, toate pretenţiile teritoriale ale României în schimbul angajamentului acesteia de a intra în război într-un interval de cinci săptămâni. Având însă în vedere ultimele succese militare ale Puterilor Centrale, Brătianu a obiectat, spunând că intrarea României în război în acel moment ar fi fost curată „sinucidere”. Spre sfârşitul verii, el nu era dispus nici măcar să semneze o înţelegere cu data intrării în vigoare nespecificată, ca nu cumva compromisul cu privire la caracterul ei secret să provoace un atac preventiv din partea Puterilor Centrale. Cabinetul său, înştiinţat pentru prima dată despre aceste negocieri, l-a susţinut pe Brătianu în decizia sa de a se abţine. Deşi în 1915 nu s-a semnat nicio înţelegere, Brătianu se angajase din punct de vedere moral faţă de Antanta, iar aceasta din urmă aprobase vastele aspiraţii teritoriale ale României. În vara lui 1916, când situaţia militară a Aliaţilor s-a îmbunătăţit, negocierile au fost reluate în baza acestor condiţii. Până atunci, România s-a aflat într-o situaţie îngrijorătoare. Bulgaria, care s-a alăturat Puterilor Centrale (octombrie 1915) şi a participat la înfrângerea şi ocuparea Serbiei, devenise un vecin periculos. Puterile Centrale au apelat la presiuni diplomatice şi au dat de înţeles că vor trece la acţiuni militare pentru a-l sili pe Brătianu să dea înapoi şi, în plus, să le vândă grânele şi petrolul de care aveau disperată nevoie.

În vara lui 1916 însă, a avut loc o altă schimbare de situaţie. Armata germană n-a reuşit să cucerească Verdunul, Aliaţii strângeau o forţă considerabilă la Salonic sub conducerea generalului francez Maurice Sarrail, britanicii pregăteau o mare ofensivă pe Somme, iar ruşii au lansat o ofensivă condusă de generalul Alexei Brusilov. Începând cu luna iunie, forţele lui Brusilov au străpuns liniile austro-ungare în Galiţia şi Bucovina, ameninţând să pătrundă până în inima Ungariei. Era un motiv întemeiat ca Brătianu să se teamă că armata rusă putea ocupa Transilvania, că Austro-Ungaria putea fi obligată să ceară pace sau că Antanta, exasperată de tergiversările sale, putea hotărî că nu mai are nevoie de ajutorul României. Oricare dintre aceste scenarii putea pune în pericol atingerea obiectivelor României. Brătianu şi-a dat seama că venise vremea să-şi ia un angajament. Prin urmare, pe 4 iulie, a anunţat că este pregătit să încheie o alianţă. Cum liderii Antantei acceptaseră deja pretenţiile teritoriale esenţiale ale României, ei se aşteptau la o încheiere grabnică a acordurilor politice şi militare. Negocierile s-au întins în schimb pe durata a cinci săptămâni, întârziind intrarea României în război până la 27 august. Spre sfârşitul acestei perioade, ofensiva lui Brusilov s-a oprit.

PUTERILE CENTRALE: CALCULE GREŞITE PRIVIND INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI, România în Primul Război Mondial

Puterile Centrale erau la curent că guvernul român se pregătea să intervină. Criptografii austrieci spărseseră codul diplomatic al italienilor şi, din aprilie, făcuseră rost de o înregistrare a negocierilor lui Brătianu cu Antanta. Aceste radiograme interceptate, care erau transmise şi liderilor germani, dezvăluiau, pe măsură ce erau formulate, condiţiile convenţiilor politice şi militare deopotrivă. Într-un mesaj interceptat pe 30 iulie, se menţiona 14 august ca dată la care România ar fi fost obligată să intre în război. Această dovadă l-a făcut pe generalul Conrad von Hötzendorf, şeful Înaltului Comandament Austriac (AOK), să propună un atac prin surprindere împotriva României de îndată ce se verifica faptul că România încheiase o alianţă. Generalul Erich von Falkenhayn, şeful Înaltului Comandament German (OHL), a atras atenţia asupra faptului că acest lucru era imposibil de realizat, deoarece nu existau forţe pregătite să execute un atac. Mai mult, s-au ridicat îndoieli cu privire la interceptări. Contele Ottokar von Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti, a susţinut că deţinea dovezi potrivit cărora radiogramele fuseseră falsificate în mod intenţionat pentru a induce în eroare Puterile Centrale. Această opinie a câştigat încrederea OHL, mai ales după ce data menţionată a trecut, iar România n-a făcut niciun pas.

Dovada pe care o făceau radiogramele că România se pregătea să atace Austro-Ungaria era susţinută însă de numeroase informaţii furnizate de surse militare. Rapoartele ataşaţilor germani la Bucureşti enumerau multe măsuri care indicau că mobilizarea armatei române era iminentă: nicio permisie pentru ofiţeri după 4 august şi nicio altă permisie pentru strângerea recoltei (20 iulie); rechiziţionarea cailor, căruţelor şi autovehiculelor, „iminentă” (3 august); chemarea sub arme a mai multor rezervişti (5 august); adunarea de trupe ruseşti în Basarabia şi prelungirea liniilor ruseşti de cale ferată, cu ecartament larg, în Moldova (5, 9 august). Pe 11 august, colonelul Hans von Hammerstein descria foarte bine armata română ca „punându-se încet pe picior de război şi grupându-şi unităţile pentru operaţii – ofensive cu două treimi împotriva Transilvaniei, defensive cu o treime împotriva Bulgariei… În ritmul actual, poate fi gata să pornească împotriva Transilvaniei la sfârşitul lui august”. Secţia de informaţii secrete a AOK a strâns mai multe date amănunţite despre ceea ce ea numea „pregătirea treptată, sistematică şi gruparea armatei [române] pentru intervenţie”. Un semn grăitor de altă natură, printre multe altele, a fost încercarea Băncii Româneşti, controlate de familia Brătianu, de a vinde masiv mărci germane pe pieţele financiare externe.

Imaginea înfăţişată de agenţii austro-germani era însă umbrită de depeşele lui von Czernin şi ale ministrului german de la Bucureşti, baronul Hilmar von dem Bussche. Ei erau convinşi că Brătianu se gândea să intre în război, dar credeau că regele Ferdinand, din casa de Hohenzollern, îi va bloca până la urmă intenţiile. „Sunt în continuare convins că regele nu plănuieşte un atac asupra noastră”, scria von Czernin pe 9 august. Chiar şi pe 23 august, Bussche avea „impresia” că Ferdinand „nu va porni împotriva noastră”. Amândoi presupuneau în mod greşit că legăturile etnice şi familiale ale monarhului vor triumfa în cele din urmă asupra angajamentului său de a atinge obiectivele de campanie ale României şi gloria sa personală. Ei sperau că Ferdinand va înlocui cabinetul Brătianu cu un guvern compus din germanofili conservatori, conduşi de mai vârstnicul politician Titu Maiorescu. Chiar Hammerstein a ajuns să îmbrăţişeze acest punct de vedere: „Un cabinet germanofil este cea mai probabilă variantă acum”, îi scria el lui Falkenhayn pe 21 august. Prinţul Ştirbey, care, credea von Czernin cu naivitate, „este de partea noastră”, era principalul instrument care încuraja aceste calcule greşite cu privire la intenţiile lui Ferdinand, iar regele şi-a jucat cu pricepere rolul. „Guvernele noastre”, se lamenta soţiei sale generalul Seeckt, „susţineau că Brătianu este un om de onoare, iar regele, un Hohenzollern.” Dar, adăuga el, „cine erau prostănacii? Noi, militarii, cărora rapoartele zilnice ne spuneau [că] acele pregătiri de mobilizare indicau fără rezerve că se va ajunge la război.”

Prin urmare, în ciuda interceptărilor şi a altor informaţii, o speranţă neîntemeiată domnea la OHL. Omul de legătură al bulgarilor aflat acolo raporta la mijlocul lui august că împăratul Wilhelm nu credea într-o ruptură cu România şi că Falkenhayn era „optimist”. Îndoielile cu privire la veridicitatea fluxului continuu de interceptări ale austriecilor persistau. Pe 18 august, Falkenhayn i-a mărturisit cancelarului german Theobald von Bethmann Hollweg bănuiala că „suntem amăgiţi”, în sensul că austriecii exagerau cu scopul de a smulge întăriri. În aceeaşi zi, generalul declara că nu vedea „niciun pericol iminent”, iar după două zile, aprecia situaţia ca nefiind „neapărat nefavorabilă”. Ulterior, el a explicat: „Credeam că intrarea [României] în război, dacă avea să se-ntâmple chiar în acest an, trebuia să aibă loc după strânsul recoltei, adică spre sfârşitul lui septembrie.” Dată fiind existenţa acestei mentalităţi la OHL, vestea declaraţiei de război făcute de România, care a ajuns la Pless [reşedinţa de la acea vreme a împăratului german Wilhelm al II-lea – n.tr.] pe 27 august, la ora 22:30, a căzut ca o „bombă”. La început, Falkenhayn a refuzat să-i dea crezare. Kaizerul, care a fost informat în cursul nopţii, în timp ce juca scat, „şi-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul” şi a declarat războiul „categoric pierdut”. Aprecierea greşită a lui Falkenhayn cu privire la data intervenţiei României s-a produs într-un moment critic al luptei sale de a păstra comanda trupelor. Tocmai trecuse cu bine printr-o încercare a criticilor săi de a-l îndepărta din funcţie şi fusese reconfirmat de kaizer. Interpretarea greşită a situaţiei din România i-a slăbit însă poziţia, iar monarhul a cedat în faţa adversarilor săi, înlocuindu-l cu echipa formată din feldmareşalul Paul von Hindenburg şi generalul Erich Ludendorff. Sub dominaţia celui din urmă, Germania s-a angajat într-o strategie nesăbuită de război total, care va avea atât consecinţe imediate, cât şi urmări de lungă durată pentru Germania şi întreaga lume.

Romania in Primul Razboi Mondial

Vezi detalii

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*