Craii de Curtea-Veche – Mateiu Caragiale

Citind “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale te vei gandi ca e pacat ca fiul marelui Ion Luca Caragiale a scris atat de putin in viata sa. Asta pentru ca e o carte cu adevarat buna, care te plimba mental printr-un Bucuresti de altadata, cu personajele lui pitoresti si un mod de viata pe care nu-l vei vedea descris mai bine in alta parte.

Vezi aici cartea “Craii de Curtea-Veche”, publicata la diverse edituri

Autorul descrie la persoana intai aventurile prin Capitala de altadata alaturi de prietenii sai Pasadia si Pantazi, membri ai unor vechi si bogate familii, dar si alaturi de farsorul, smecherul si tupeistul Gore Pirgu, prototipul omului care “da din coate” fara a tine cont de nimic, cel care ii conduce pe cei trei in “placerile” lumii decadente a marelui oras.
Tocmai aceasta lume decadenta e cea care face “deliciul” cartii – intalnesti betivi, bagatori de seama, oameni profund corupti, prostituate, arivisti, bogati iresponsabili si cheltuitori, oameni care isi cauta un rost si asa mai departe.

Vorbim aici de o coborare in subteranele acestei “jungle” urbane a Bucurestiului de dinaintea Primului Razboi Mondial, prins intre orientalismele care aduceau aminte de mahalele turcesti si modernizarea prin care se incerca (asa cum se incearca de 200 de ani) prinderea din urma a Occidentului si copierea stilului sau de viata.

Paradoxal, toate aventurile astea intr-un mediu degradat moral au farmecul lor. Parca nici unele din cele mai discutabile gesturi nu sunt atat de usor de condamnat, mai ales ca se transmite impresia pur romaneasca de “lasa ca merge si asa”, de standard nu prea ridicate in privinta comportamentelor. Dar tocmai aceste standarde scazute sunt cele care dau o invioratoare senzatie de libertate.

Centru acestei degradari libertine e un local cunoscut sub numele de Curtea-Veche, in care cei trei prieteni – alaturi de alunecosul Gore Pirgu – gusta din viata mahalalei bucurestene.
Finalul e moralizator intr-un sens ciudat, mai degraba contra-moralizator, cu prietenia facuta tandari si cu un mare castigator al timpurilor – smecherul intruchipat de Gore Pirgu, care se ridica prin viclenii din lumea despre care am vorbit si devine un “domn”, o usturatoare critica voalata la felul in care intelege societatea romaneasca valoarea si caracterul.
“Craii de Curtea-Veche” este, tragand o linie, o carte plina de savoare, interesant si originala, pe care o s-o citesti repede si interesat, intelegand ca ai in fata o carte care nu se straduieste sa-ti smulga trairi manipulandu-ti sentimentele, ci una care te capteaza aproape fara sa-ti dai seama.

Dupa incheierea ei, vei realiza usor ca suntem, exact ca acum 100 de ani, niste balcanici autentici, pentru care mahalaua este reprezentativa in felul ei. Pana la urma, lumea din “Craii de Curtea-Veche” e un micro-cosmos al Romaniei de ieri, de azi si dintr-un viitor destul de indelungat, la cum ne stim.

Poate si de asta, dar si pentru ca textul e chiar frumos scris, cu o poveste interesanta si bine lucrata, e o carte pe care e bine sa o citesti, mai ales ca e scurta. E bogata in continut si in intelesuri.