Doua secole de mitologie nationala – Lucian Boia

Ce este natiunea? Este ceea ce am invatat noi ca este, ceea ce ne-au spus manualele de istorie? Un singur popor, cu o singura limba si o singura cultura? Este acel “zeu” la care se inchina toti, al carui bine il doreste, verbal, toata lumea, dar pe care nimeni nu poate sa-l defineasca foarte bine?

Marele istoric Lucian Boia ne arata, intr-o carte magistrala, “Doua secole de mitologie nationala”, ca lucrurile nu stau chiar asa. Natiunea, de multe ori, a trebuit inventata. Alteori, a trebuit construita pas cu pas. Chiar si legendele “nasterii” natiunilor au trebuit plamadite, infrumusetate sau prezentate cu jumatati de adevaruri. Da, cei mai multi dintre noi sunt surprinsi – socati de multe ori – sa afle ca natiunea noastra, precum si altele – sunt altceva decat credeam, mult mai putin romantate.

Felul in care acest “ucigas” al miturilor, legendelor si propagandei stie sa iti arate adevarurile pe care nu le vezi oriunde e de nepretuit. Nu e doar faptul ca pur si simplu iti ia un val de pe ochi. E si faptul ca o face intr-un mod extrem de accesibil. Multor oameni istoria, stiintele sociale, concepte precum natiunea, democratia si asa mai departe le par imposibile, urate, neinteresante sau greoaie. Nu si cand e vorba de o carte scrisa de Lucian Boia. El scrie placut, extrem de usor de inteles, fara sa incarce memoria prin explicatii complexe si plictisitoare.

La Boia gasesti doar esentialul – stiinta facuta pe intelesul tuturor. De aceea, nu doar pasionatii acestor genuri vor gasi placuta aceasta carte, ci orice om obisnuit care vrea sa invete mai mult.

El porneste de la o idee simpla – oamenii au gasit in natiune una din “retetele fericirii”. Si cand spunem oamenii ne gandim la membrii elitelor, nu la oamenii simpli, care de multe ori s-au trezit pusi in fata unei realitati. Aceste elite le-au bagat in cap, undeva prin secolele XVIII-XIX ca isi pot gasi fericirea doar prin intermediul unei uniuni imaginare a natiunii. Doar ca natiunile sunt imperfecte. Spre exemplu, cea mai importanta tara care a “exportat” nationalismul, adica Franta era si ea intr-o situatie ciudata – mai mult de jumatate dintre locuitorii sai nu vorbea franceza! Restul vorbeau diverse limbi provinciale, precum provensala, sau chiar dialecte ale altor tari (germane in Alsacia si Lorena, italiene in Corsica).

Nationalism, dar fara o natiune! Sigur, era vorba mai degraba de un nationalism republican – dupa Revolutia Franceza, natiunea a fost reprezentata in primul rand de principii. Mai apoi, s-a construit si natiunea etnico-lingivistica, implementata – mai degraba fortata – prin intermediul scolii si administratiei.

Nici romanii nu au fost prea diferiti – si-au construit a priori ideea unei unitati nationale. Spre exemplu, Marea Unire a lui Mihai Viteazul din 1600-1601 a fost privita ca o dovada ca romanii si-au dorit de secole unitatea si au cautat-o, desi actul voievodului roman a fost un simplu calcul politic, fara ceea ce numim azi “sentiment national”. Mihai Viteazul sau Stefan cel Mare sau oricare dintre domnitorii nostri medievali nu stiau ca sunt romani, pur si simplu.

De fapt, natiunea in termeni etnici, lingivistici si culturali de azi nu prea exista pe nicaieri, fiind o constructie care a “prins” abia in secolul XIX. In Evul Mediu, natiunile erau cu totul altceva. Spre exemplu, in multe parti ale Europei (chiar si in Transilvania) exista “natiunea nobililor”, iar elitele erau mult mai legate unele de altele, chiar daca vorbeau limbi diferite, decat de taranii de aceeasi neam cu ei.

Pe scurt, sunt multe lucruri care te vor pune pe ganduri in aceasta carte. Dar te vor face mai destept prin faptul ca vei sti mai multe, de aceea nu ar trebui ratata.