Hoţul de artă al lui Hitler – Susan Ronald

Carte aparuta la Editura Meteor Press, in 2018.

“ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte.”
Autoarea

În noiembrie 2013, în lume s-a declanşat o adevărată furtună mediatică odată cu anunţul descoperirii a peste 1400 de lucrări de artă, o comoară inestimabilă, în apartamentul de 100 m2 al lui Cornelius Gurlitt, fiul „negustorului de artă al lui Hitler”, Hildebrand Gurlitt. Acest om, potrivit tuturor arhivelor de venituri şi taxe din Germania, nu avea niciun cont bancar, nu plătise taxe niciodată şi nu beneficiase de servicii sociale, trăind într-o misterioasă lume a umbrelor, plină de ascunzători şi secrete.

În această carte absolut captivantă, Susan Ronald expune viclenia, lăcomia şi ipocrizia cu care complicii lui Hitler s-au îmbogăţit după pofta inimii de pe urma suferinţei umane, jefuind colecţii de artă ale muzeelor Europei şi ale evreilor şi alimentând prin vânzările de „artă degenerată” maşinăria de război nazistă.

Născută în Statele Unite, Susan Ronald a trăit peste 25 de ani în Anglia. În calitate de istoric şi consultant comercial, a oferit consultanţă pentru guvernul britanic şi National Trust for Places of Historic Interest or Natural Beauty. Este autoarea mai multor cărţi istorice, printre care Heretic Queen: Queen Elizabeth I and the Wars of Religion, Shakespeare’s Daughter (roman), The Pirate Queen, The Sancy Blood Diamond şi France: Crossroads of Europe. Deţine totodată o companie cinematografică şi este scenaristă şi producător de film.

Susan Ronald

HOŢUL DE ARTĂ AL LUI HITLER

Hildebrand Gurlitt, naziştii şi furtul comorilor de artă europene

Traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu

PROLOG

Saga familiei Gurlitt a început pentru mine în 1998, într-una dintre zilele acelei ierni geroase care se abătuse ca un blestem asupra Europei de la sfârşitul lui octombrie până în aprilie. Ninsese abundent şi era un frig de crăpau pietrele. La acea vreme eram bancher de investiţii, specializată aproape exclusiv în restaurarea clădirilor istorice şi arhitecturii peisagistice şi introducerea lor într-un circuit de utilizare alternativă. După câte ştiam, eram singurul exemplar independent din „comunitatea bancară” autorizată, de aceea pentru unii eram la fel de rară ca un inorog de aur (sau un balaur proverbial pentru alţii) şi mă bucuram de statutul, minor, este adevărat, al unui star rock. Recunoşteam că eram capabilă să văd şi să cunosc lucruri şi locuri pe care majoritatea nici măcar nu le puteau întrezări. Acestea fiind zise, devenisem hapsână şi simţeam o nevoie urgentă de schimbare. Nu am avut nici cea mai mică bănuială că ziua aceea urma să devină una dintre cele mai importante din cariera mea.
Era pur şi simplu o altă călătorie de o zi la Zürich, ca multe alte zeci de călătorii de o zi pe care le făcusem în anii precedenţi. Deoarece în compania mea exista un acţionar elveţian instituţional, Zürich, Geneva şi Lausanne deveniseră destinaţii obişnuite în căutarea de investitori de bună-credinţă. Sub ameninţarea zăpezii şi a furtunii, eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu potenţialul investitor împreună cu directorul lui de bancă şi să mă întorc rapid cu dovada capacităţii sale de a investi milioane în proiectul la care lucram.
Destinaţia mea era una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste artere din lume – Bahnhofstrasse, sediul principalelor bănci de pe glob şi, cel mai important, al clienţilor lor bogaţi veniţi din toate colţurile lumii. Legile elveţiene privind secretul bancar îi atrăgeau deopotrivă şi pe cei cu bani, şi pe cei cu faimă – în special pe atunci. Astăzi, lucrurile sunt uşor diferite.

***

Întâlnirea cu potenţialul investitor şi directorul băncii lui a decurs bine, iar ultimul punct de pe agenda zilei urma să fie verificarea certificatelor de acţiuni, a certificatelor de depozit, a bijuteriilor şi obiectelor de artă din seiful băncii. Mă pricepeam foarte bine să par interesată şi să pun o mulţime de întrebări.
Cititorii care n-au văzut niciodată un seif dintr-o bancă elveţiană trebuie să ştie că este ceva incredibil. Încăperea enormă conţinea o mulţime de rafturi de depozitare glisante, numerotate şi foarte apropiate între ele. Fiecare raft ascundea de privirile iscoditoare zeci de opere de artă fabuloase. În timp ce mergeam pe culoarul larg din mijlocul încăperii, cu rafturi închise şi de-o parte, şi de alta, mă gândeam că fiecare dintre ele era în felul său o cutie a Pandorei. În unele cazuri, seiful seamănă cu un orăşel liniştit şi tăcut. În altele, cu o vistierie de altădată, prin care te strecori cu greu. Cele mai mari nu seamănă cu ceea ce vedem în filme sau la televizor. Şi nici cu peştera lui Aladin, chiar dacă sunt tot atât de încărcate de comori şi de firele aurii ale unor poveşti nespuse care rivalizează cu cele ţesute de Şeherezada.
Seiful despre care vă vorbesc aparţinea tipului orăşelului liniştit şi tăcut. Singurele zgomote erau pașii directorului, ai cărui pantofi răsunau pe dalele din piatră ale podelei, dar chiar şi acestea se auzeau în surdină, graţie izolării fonice. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că era locul ideal pentru o crimă la ora închiderii – ascunzi cadavrul între două rafturi glisante şi nu va fi depistat decât zile sau săptămâni mai târziu din cauza mirosului fetid de descompunere… asta dacă nu cumva vreun ghinionist proprietar de opere de artă nu ar dori să-şi viziteze comoara aflată chiar în locul unde a fost pitit cadavrul.
În timp ce înaintam, am observat că un raft glisant era uşor întredeschis. Am zărit marginile a ceea ce mi s-a părut a fi un tablou peisagist din secolul al XIX-lea şi o etichetă cu literele „RLITT” inscripţionate sub ramă. Rlitt? Gurlitt? Să fi fost un tablou de Louis Gurlitt, pictorul peisagist din secolul al XIX-lea? Fără să-mi dau seama, am pus întrebarea aceea cu voce tare. Directorul băncii s-a întors brusc spre mine şi, încruntându-se, a închis raftul.
— Nu, a pufnit el. Este negustorul de artă nazist din secolul XX.
Nu am fost niciodată o bună jucătoare de pocher. Vorbele lui m-au şocat şi asta s-a văzut pe chipul meu. Directorul a înţeles imediat că a făcut o gafă şi a încercat s-o dreagă, mustrându-mă. N-ar fi trebuit să trag cu ochiul la o proprietate privată. Încălcasem legile elveţiene. Fusesem adusă în seif la cererea unui client important (adică investitorul) şi reprezentam o instituţie de prestigiu. Mi-am cerut scuze, dar amândoi ştiam că era prea târziu să mai schimbăm ceva. Am continuat să examinăm bunurile potenţialului investitor, însă atmosfera devenise tensionată.
Deşi mi-am reluat demnitatea profesională, am ştiut instinctiv că povestea era mai complicată decât părea la prima vedere. Nu auzisem niciodată de un negustor de artă nazist din secolul al XX-lea al cărui nume să se termine în „RLITT”. Cu siguranţă, nu putea fi vorba despre pictorul peisagist Louis Gurlitt. Dacă nu mă înşela memoria, el murise tot în secolul al XIX-lea, dar nu eram sigură. Studiile mele de istorie a artei făceau parte dintr-o viaţă la care fusesem forţată să renunţ din cauza unui tată1 demonic, care credea că toţi artiştii sunt nişte „ciudaţi” – sau cel puţin așa mi-a spus când mi-a ars portofoliul cu lucrări de artă, cu condiţia acceptării unui program de cursuri pentru diploma de licenţă în arte frumoase. Dar acesta era trecutul – o altă ţară.
Pe când ieşeam din seiful băncii, mi-au revenit în minte alte vizite similare. O zi petrecută în seiful din Geneva mă dăduse practic peste cap – ca şi felul în care potenţialul investitor se lăuda că salvase toate operele de artă ale evreilor egipteni care se temuseră că vor fi ucişi dacă Afrika Korps al lui Rommel ar fi cucerit Egiptul. În mod stupid, îl întrebasem de ce operele de artă se mai găseau acolo, având în vedere că Rommel fusese învins. S-a mulţumit să-mi zâmbească enigmatic şi abia perceptibil, ca un sfinx. Prin urmare, aşa arăta un hoţ de opere de artă…

***

În timpul prânzului, directorul băncii şi-a supraestimat din nou poziţia, încercând să mă îmbuneze cu vin. Am refuzat. Mi-am dat seama după expresia de pe chipul lui că mă credea o „alcoolică în faza de recuperare”, aşa că, de ce i-aş fi schimbat părerea? Eram obişnuită ca bancherii să mă subestimeze. El şi-a cerut scuze pentru izbucnirea pe care o avusese în seif, după care şi-a turnat pahar după pahar. A recunoscut că n-ar fi trebuit să se răstească la mine. În fond, nu era vina mea că raftul nu fusese închis aşa cum trebuia. Evident, investitorul potenţial l-a dojenit aspru. Umilinţa directorului de bancă a devenit atât de copleşitoare, încât mi s-a făcut milă de el. Rareori directorii băncilor elveţiene fac asemenea gafe.
Aşa că am fost răutăcioasă şi am profitat de brusca lui schimbare de atitudine, ajutată de nervozitatea cu care deşerta pahar după pahar. Pe neaşteptate, l-am întrebat cu glas perfect inocent dacă exista vreun negustor de artă din secolul al XX-lea pe nume Gurlitt. Ba bine că nu! a exclamat directorul. Nu fusese un simplu negustor de artă, ci chiar negustorul lui Hitler. Numele său era Hildebrand Gurlitt.

***

În anul acela, parcă pentru a mă lega definitiv de cazul Gurlitt, am moştenit, în mod surprinzător, două opere de artă furate în epoca nazistă pe care le-am predat imediat „Registrului operelor de artă dispărute” din Londra, pentru a-i localiza pe proprietarii lor de drept şi a le returna. Deoarece tablourile proveneau din Ungaria, m-am oferit de două ori să merg acolo, trimisă de Consiliul Britanic, şi m-am întâlnit cu ministrul ungar al culturii, care m-a informat că în Ungaria nu existau lucrări de artă furate. I-am dat dreptate. Toate operele de artă furate din Ungaria fuseseră transportate în altă parte. Nu a fost amuzat.
În ultimii 14 ani, am cercetat pe cont propriu „Registrul operelor de artă dispărute” pentru a-i găsi pe urmașii proprietarilor tablourilor pe care le moştenisem – fără niciun rezultat până acum. Am cerut ajutor şi Muzeului Holocaustului din Ierusalim, Yad Vashem. Între timp, am moştenit o a treia pictură furată din Ungaria. Eram mândră de abilităţile mele de investigator, dar nu ştiam cum să descopăr urmașii proprietarilor când şi cei mai buni experţi eşuaseră.
Aceasta este legătura mea cu incredibila şi – în ciuda mediatizării intense – tainica poveste a unei familii ilustre, a perioadei în care a trăit şi pierderii de către mulţi a busolei morale. Cornelius Gurlitt a aflat de această carte înainte de a muri şi a fost încântat că cineva a găsit răgazul şi resursele necesare pentru a relata cele întâmplate – şi mai ales a motivelor pentru care s-a întâmplat aşa. Contextul este crucial în istorie, iar Hildebrand Gurlitt s-a născut în momentul cel mai critic din dezvoltarea naţională a Germaniei.
Pentru a înţelege mai bine ascensiunea nazismului în acest leagăn al culturii europene şi evoluţia rolului lui Gurlitt ca „negustorul de artă al lui Hitler”, am extins cercetările până la originile celor doi. Cartea aceasta examinează viaţa a trei generaţii din familia Gurlitt, axându-se pe Hildebrand – un băiat educat, dintr-o familie ilustră, care făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc. Expresionismul german şi avangardismul, pe care Gurlitt le îndrăgea, reprezentau mai mult decât o simplă artă. Colecţionarea operelor respective însemna îmbrăţişarea unui nou ideal cultural care a devenit frecvent „un narcotic spiritual”, un angajament faţă de Neue Sachlichkeit – „Noua Obiectivitate” – purtând deseori cu el un „expresionism politic”, pentru a o cita pe Hannah Arendt. S-a născut astfel o nouă Weltanschauung, „viziune despre lume”, care a permis familiei Gurlitt şi altora să facă faţă statutului internaţional al Germaniei, supus unei continue schimbări. Este firul roșu care străbate întreaga carte şi care se află în spatele întrebării: Cum a putut un asemenea om să devină un hoţ de artă nemilos care a furat vieţi?

***

Cititorii trebuie să înţeleagă că ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte. Menirea artei este de a uni oameni proveniţi din medii sociale şi culturale diferite, într-o moştenire culturală comună care transcende graniţele naţionale. Arta îmbracă multe forme, de la literatură, la muzică, pictură, sculptură, film şi altele. Ea ne conectează sufletele. Jefuirea pe picior mare a operelor de artă din muzee, de la persoane particulare, din biblioteci şi arhive a fost bine calculată şi organizată de regimul criminal al celui de-al Treilea Reich.
Mulţi evrei, creştini, atei şi disidenţi politici şi-au pierdut viaţa din cauza colecţiilor lor de artă. Cei care au supravieţuit într-un fel sau altul nu şi-au recuperat niciodată grosul bunurilor – fie că erau opere de artă, imobile, acţiuni, bijuterii, bani lichizi sau aur –, determinând apariţia de noi legi, departamente de restituiri în cadrul caselor de licitaţii şi o întreagă industrie de asigurări. Unele lucrări de artă şi-au găsit locul azi ca „foloase necuvenite” în diverse muzee ale lumii – poate chiar într-un muzeu din oraşul dumneavoastră natal sau din oraşul în care locuiţi în prezent. Multe stau ascunse sub Bahnhofstrasse în Zürich sau în alt loc din Elveţia. Cei care au reuşit să-şi salveze o parte din amintirile sau lucrurile de preţ ale familiei au rămas profund marcaţi, speriaţi şi apăsaţi de sentimentul de vinovăţie al supravieţuirii lor. Puţini s-au reîntors în Germania, iar unii au revenit în Franţa, transmiţându-le adesea şi copiilor sentimentele lor de vinovăţie şi ruşine. Furtul obiectelor de artă a privat familiile acelea de o legătură esenţială cu istoria lor personală: amintiri care sunt mai preţioase decât valoarea tablourilor – de multe ori, ultimele clipe în care cei jefuiţi i-au mai văzut în viaţă pe cei dragi.
Hildebrand Gurlitt a fost o rotiţă importantă din maşinăria aceea criminală a statului. El coboară scara criminalităţii la un nivel pe care cei mai mulţi dintre noi îl putem înţelege. Ca hoţ de artă pentru Hitler, Gurlitt a furat nu numai vieţile victimelor sale, ci şi pe cele ale soţiei şi copiilor săi. Delictele lui, precum delictele altor mii de indivizi, au rămas nepedepsite, deoarece s-a decis ca numai aceia care au dat ordine să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. În Germania nimeni nu a fost judecat pentru furt de obiecte de artă. Majoritatea directorilor de muzee aprobaţi de nazişti şi-au continuat activitatea. Zelul nemărginit al lui Gurlitt şi comoara secretă cu opere de artă obţinute ilegal – care au fost păstrate fără remuşcări – sunt adevăratele lui crime.
Una dintre cele mai înfiorătoare – şi adevărate – remarci făcute de Adolf Eichmann a fost: „O sută de morţi înseamnă o catastrofă. Un milion de morţi înseamnă o statistică.” Sper că am reuşit să vă fac să înţelegeţi catastrofa care a lovit generaţia lui Hildebrand Gurlitt, ca şi preţul uman al miilor de opere de artă ce au trecut prin mâinile lui. Dacă Germania ar fi fost tratată altfel după Primul Război Mondial, poate că nu am trăi şi acum repercusiunile celui de-al doilea conflict.

———————————————————————————————
Cap. 10 – Rebeli cu o viziune

Nu oamenii de litere sunt creatori de noi epoci; aceia sunt luptătorii, cei care modelează şi conduc cu adevărat oameni, care fac istorie.
– Adolf Hitler, München, iulie 1937

Fundaţia celui de-al Doilea Război Mondial a fost pregătită cu mult înainte ca Franţa şi Belgia să ocupe bazinul Ruhr pe 11 ianuarie 1923. Pretextul ocupaţiei a fost că Germania nu livrase cei 140 000 de stâlpi de telegraf la termen – „o garanţie productivă” în loc de bani pentru plata despăgubirilor de război. Seeckt, acel Sfinx cu monoclu, a declarat că „drumul de la Dortmund la Berlin nu este foarte lung, dar trece prin râuri de sânge”.
Belgia? s-au întrebat germanii şocaţi. Pentru ca apoi să primească altă lovitură în mândria lor naţională, de data aceasta pe flancul de est: Lituania a recucerit oraşul de graniţă Memel. Guvernul slab de la Weimar a apelat la proscrişii din Freikorps – rebotezaţi Reichswehrul Negru, sau Arbeitskommandos – pentru a apăra Germania, cerând în acelaşi timp populaţiei din teritoriile ocupate să opună o rezistenţă pasivă.
Acţiunile francezilor, belgienilor şi lituanienilor împotriva Germaniei au fost intens resimţite de familia Gurlitt. O lună mai târziu, Cornelius a scris că a suferit „îngrozitor, dar spera ca «Arhanghelul Mihail» al Germaniei să se trezească… aşa cum a făcut-o în 1914”. Potrivit tradiţiei luterane din Cartea lui Daniel, arhanghelul Mihail a fost marele prinţ care s-a ridicat pentru copiii poporului său. El a condus oştile Domnului împotriva forţelor Satanei în Apocalipsa lui Ioan.
În aceeaşi scrisoare, Cornelius a dezvăluit că Universitatea Halle îi conferise un doctorat onorific, ceea ce-l dezamăgise. În opinia lui, Wilhelm Pinder, fascinantul profesor de istorie a artei şi arheologiei din Leipzig, se opusese ca distincţia să-i fie acordată de universitatea lui din Leipzig, din cauza presupusei sale lipse de realizări academice.
Ciudat este că, atunci când Hildebrand a trimis, în februarie, felicitarea anuală cu ocazia aniversării lui Wilibald, nu a făcut nicio referire la costul vieţii sau la alte greutăţi (un dolar ajunsese la 27 000 de mărci), doar că lucra ca liber-profesionist pentru un ziar pe care nu l-a precizat. În schimb, scrisoarea descrie în amănunt minunata vizită pe care o făcuse la rugămintea lui Wilibald aceluiaşi profesor culpabil, istoricul de artă Pinder, în legătură cu importanta sa lucrare despre structurile ritmice în interioarele romanice din Normandia. Hildebrand nu menţionase, firesc, acuzaţiile tatălui său la adresa lui Pinder. Păruse fericit în lumea superficială a studentelor – „fete foarte, foarte drăguţe” – care îşi venerau profesorul. Mai mult, Pinder îi arătase curtoazia cuvenită. Ba chiar Hildebrand a scris că vizita fusese „tonică”, atât datorită fetelor foarte drăguţe cărora le-au „plăcut ochii lui”, cât şi datorită complimentelor primite de la Pinder. Bineînţeles, n-a menţionat antisemitismul înverşunat al lui Pinder.
L-a întâlnit oare Hildebrand şi pe cel mai distins student de doctorat al lui Pinder? Nikolaus Pevsner – cunoscut mai târziu ca Sir Nikolaus, istoricul de arhitectură care a creat seriile de volume History of Art şi Buildings of England – avea să stea, fără să ştie, în calea lui Hildebrand înainte de sfârşitul anului. Sau poate a întâlnit acasă la Pinder un alt student, mai mediocru, pe nume Erhard Goepel, cu care Hildebrand avea să jefuiască mai târziu Franţa, Olanda şi Belgia? Nu face nicio menţiune despre aceştia.

***

Două luni mai târziu, Hildebrand locuia din nou la Dresda, cel mai probabil din cauza lipsei de bani. Încă din august 1922, îi ceruse insistent bani lui Wilibald. În plus, trebuia să găsească o sursă externă de finanţare pentru tipărirea lucrării sale de doctorat despre catedrala din Oppenheim.
Peste tot, toată lumea vorbea despre un singur subiect: devalorizarea accelerată a mărcii. Cel mai mult pierdeau aceia care acceptaseră contracte de muncă – ca artiştii plastici – şi îşi livrau comenzile după câteva săptămâni pentru o sumă mult mai mică decât valoarea lor iniţială. George Grosz, un renumit caricaturist şi artist care făcea parte din curentul artistic dadaist şi mişcarea Noua Obiectivitate, a descris viaţa berlineză din anii 1920. Şi-a amintit de zilele când nu mâncase nimic, doar „cafea de nap şi budincă de midii” până când s-a împrietenit cu un bucătar berlinez care făcea provizii de alimente şi devenise Raffke pe piaţa neagră. Din fericire pentru Grosz, bucătarul îi admira creaţiile.
În primăvara lui 1923, cecurile şi creditele n-au mai fost acceptate. Oamenii cereau să fie plătiţi în bunuri – de obicei, alimente sau ţigări pentru schimburile cotidiene, şi bijuterii, cărţi rare sau obiecte de artă pentru achiziţii scumpe – ca automobilele – sau pentru cumpărarea de valută din afara Germaniei. Bărbaţii şi femeile care nu aveau nimic altceva se mulţumeau să-şi vândă trupurile. Republica de la Weimar a devenit sinonimă cu lupta pentru supravieţuire în mijlocul disperării şi al umilinţei.
„Ni s-a dat şampanie, adică limonadă cu puţin alcool”, a descris scriitorul rus Ilia Ehrenburg o vizită într-un respectabil apartament burghez al unor prieteni din Berlin. „Apoi cele două fiice ale familiei au intrat, despuiate, şi au început să danseze. Mama se uita plină de speranţă la cei doi musafiri străini: poate că fetele le vor fi pe plac și [ei] vor plăti bani frumoşi, în dolari, desigur. «Asta este ceea ce numim noi viaţă», a oftat ea, ridicând din umeri.”
Proliferarea fără precedent a prostituţiei, nudităţii şi a liberei exprimări a fost stăvilită de guvern prin interzicerea cabaretelor şi a spectacolelor – atât pentru a opri manifestarea exterioară a declinului moralităţii germane, cât şi pentru a evita acuzaţiile că această lume clandestină care se scălda într-un lux depravat ascundea capacitatea Germaniei de a-şi plăti despăgubirile de război.
Şi totuşi, în ciuda greutăţilor financiare, Hildebrand s-a îndrăgostit. O întâlnise pe Helene Hanke, o dansatoare modernă de la clasa lui Mary Wigman, şi uneori cânta pentru a o urmări cum dansa. În momentele acelea simţea „o uriaşă uimire încântată”, care era „uşor străină”, deoarece dansul îi accentua senzualitatea controlată. Surprinzător este că dansatoarele lui Mary Wigman se aflau în centrul acestui grup însufleţit de expresionişti în căutare de noi orizonturi; închiderea cabaretelor şi a spectacolelor a obligat-o însă pe Helene Hanke să-şi reconsidere planurile de a ajunge dansatoare profesionistă.

***

Cornelia şi Hildebrand Gurlitt făcuseră parte din mişcarea expresionistă germană încă de la înfiinţarea ei, înainte de război. Artişti plastici, muzicieni şi personalităţi din literatură şi cinematografie erau uniţi prin expresia artei lor, în ciuda opiniilor politice divergente. Membrii grupării Novembergruppe, înfiinţată în noiembrie 1918, reprezintă un prim exemplu. Pictorul Emil Nolde era un mistic rasist, care mai târziu avea să fie şocat de excluderea lui din controlul nelimitat exercitat de Hitler în domeniul artelor. Walter Gropius, fondatorul Şcolii Bauhaus un an mai târziu, era complet apolitic. Alţii, ca poetul marxist, dramaturgul şi regizorul de teatru Bertolt Brecht şi compozitorul lui preferat, evreul Kurt Weill, s-au alăturat la scurt timp la Novembergruppe. „Viitorul artei”, susţineau ei, „şi gravitatea momentului ne cheamă pe noi, revoluţionarii spiritului [expresionişti, cubişti, futurişti], la unitate şi la o strânsă colaborare.” Cubiştii, în special Picasso şi Braque, erau expresioniştii francezi, în timp ce futuriştii indicau mişcarea italiană. Alţii, ca pictorul simbolist norvegian Edvard Munch, erau puternic influenţaţi de expresionismul german şi recunoscuţi ca artişti teutoni. Odată cu impresioniştii, piaţa de artă vizuală s-a modernizat şi internaţionalizat. Expresioniştii încercau să o ducă şi mai departe.
Odată cu abolirea cenzurii în primele zile ale Republicii de la Weimar, expresionismul a căpătat o dimensiune cu totul nouă. În ianuarie 1919, în oraşul Weimar şi-a deschis porţile Institutul de Artă Bauhaus. Stilul lui, renumit pentru liniile clar conturate şi lipsa de ornamentaţie, a devenit o senzaţie internaţională care unea designul cu funcţionalitatea şi frumuseţea. Bauhaus a devenit cel mai trainic simbol cultural al Republicii de la Weimar şi poate cel mai aclamat din lume.
Melanjul de arte, meşteşuguri şi design a înflorit în arta vizuală a unor pictori ca Gustav Klimt, în inovaţia adusă de Picasso în arta scenică cu Baletele Ruse ale lui Diaghilev, în opera pictorilor Bauhaus ca elveţianul Paul Klee, americanul Lyonel Feininger şi rusul Vasili Kandinski. Fiecare dintre ei şi-a inventat propria formă idiomatică de expresie. În ciuda diferenţelor stilistice, i-a unit pasiunea comună şi neobosită pentru creaţia lor de avangardă.
Această pasiune a dat căutărilor acestora o viziune individualistă asupra lumii, o Weltanschauung distinctă, care conţinea un mesaj puternic. Fie că era comentariul social şi cultural al lui Otto Dix despre prostituate şi proxeneţi, lupta însufleţită a lui George Grosz împotriva industriaşilor şi a profitorilor de război, sau mamele îndoliate şi copiii flămânzi ai lui Käthe Kollwitz, ori omagiul închinat memoriei lui Karl Liebknecht, lucrările lor au oferit lumii viziunile sociale şi culturale despre Germania în timpurile acelea tumultuoase.
Weltanschauung era la fel de puternică şi în alte medii. Filmul, cea mai nouă dintre artele vizuale şi un instrument de propagandă necopt încă, dar omniprezent, folosea alegoria ca supapă de siguranţă. Una dintre nenumăratele dispute între creator/scenarist şi regizor a apărut odată cu turnarea şi proiecţia altei opere expresioniste celebre, Cabinetul doctorului Caligari. Producătorul Erich Pommer îl alesese pe Robert Wiene să regizeze această alegorie a nebuniei şi cruzimii ce păreau să se răspândească în Germania postbelică, denaturând intenţia scriitorilor de a arăta nebunia războiului. Spre marea surpriză a scenariştilor, filmul lui Wiene a avut un succes de neegalat.
Au urmat şi alte filme revoluţionare. Fritz Lang – poreclit cândva Prinţul Întunericului – a realizat Dr. Mabuse, jucătorul, o poveste elaborată şi stilizată despre nebunie şi crimă care dura peste patru ore. În 1923, Bertolt Brecht a scris primul lui scenariu pentru comedia bufă Mysterien eines Frisiersalons (Misterele unei frizerii).
De la Cornelia şi Hildebrand Gurlitt la Brecht şi alţii, toţi aparţineau acestui grup artistic expresionist şi rebel, a cărui creativitate s-a născut din vremurile pe care le trăiau. Expresioniştii reprezentau un puternic antidot la lipsa de putere a guvernului de la Weimar. Ca fondatori ai unei culturi germane moderne, care încerca să dea sens vieţii acelei epoci, ei reprezentau antiteza la viziunea nazistă a lui Hitler despre artă.
În timp ce revoluţiile politice şi culturale au continuat, Hildebrand şi-a construit, în cele din urmă, propria lui viaţă. Sâmbătă 23 august 1923, la ora 13.30, el s-a însurat cu Helene în cadrul unei ceremonii modeste la Zionskirsche din Dresda. După un scurt preludiu de orgă, ceremonia a fost oficiată de pastorul Schulze. „Este nevoie de tărie în vremurile acestea teribile, fiecare socoteală, fiecare comision vine ca un şoc îngrozitor, şi este atât de epuizant, încât practic nu-ţi doreşti nimic şi te descurci cu ce ai”, i-a scris Marie lui Wilibald. „Nu va fi ca nunta ta – [ci doar] două perechi de părinţi, care au mâncat cu ei şi apoi au plecat. Fără trăsură matrimonială sau altar decorat ori masă festivă.”
Părinţii Helenei i-au lăsat lui Marie impresia unor oameni buni, simpli. Ea a avut totodată sentimentul că lui Cornelius îi era greu, de parcă imaginea Corneliei îl urmărea permanent. Şi Hildebrand simţise lipsa surorii sale, ca pe o durere continuă şi surdă. Faptul că Wilibald şi soţia lui nu au putut fi prezenţi din cauza costului „vremurilor grele în care trăim” i s-a părut aproape insuportabil lui Marie.

***

Luna august a fost marcată de şi mai multe tulburări în Ruhr: răzmeriţele declanşate de lipsa hranei în Wiesbadenul ocupat de francezi au dus la închiderea băcăniilor şi măcelăriilor. Greu de crezut, dar francezii au întors din drum toate transporturile de alimente din Reich spre Zona Ocupată. Marca a continuat să scadă şi raportul ei faţă de dolar era acum de 353 412 la 1. Cancelarul Gustav Stresemann şi-a asumat atribuţiile de ministru de finanţe în cabinetul lui Ebert şi a anunţat imediat planul de bătaie împotriva hiperinflaţiei: un decret de urgenţă care interzicea comercializarea mărcii în afara Germaniei. Pe 20 august, o pâine costa 200 000 de mărci, iar o Goldmark era echivalentă cu un milion de Papiermark. Aidoma şacalilor care simt prada, Aliaţii au intervenit.
Cedarea Sileziei Superioare ca parte a noii graniţe a Germaniei cu Polonia, cuplată cu ocupaţia franco-belgiană, a avut ca efect pierderea a peste 80% din producţia de cărbune, oţel şi fontă a Germaniei. Lipsită de resursele acelea esenţiale, ţara era privată de orice posibilitate de a relua plata despăgubirilor de război.
Hiperinflaţia a reaprins flacăra mândriei germane – şi aşa-zisa furie a industriaşilor bogaţi ai ţării. Oamenii de afaceri şi marii fabricanţi ai Germaniei s-au apucat de speculă în număr tot mai mare, profitând de capacităţile lor de schimb valutar şi de talentul antreprenorial. Ei susţineau, oarecum plauzibil, că acţionau pentru binele ţării, încercând să-şi menţină afacerile pe linia de plutire, fără a-şi trimite salariaţii în şomaj. Asta nu înseamnă că acţiunile lor au fost morale sau corecte. Lipsea însă cineva care să le exprime cu succes Weltanschauung. Hiperinflaţia a creat o catastrofă comună, afectând toţi cetăţenii germani şi distrugând orice credinţă în proprietate şi bani.
Dezorientaţi și împovăraţi de costul financiar şi psihic al hiperinflaţiei, germanii nu erau siguri dacă vor putea răsufla mai uşuraţi în 1924. În cursul aceluiaşi an, au avut loc alegeri. Deşi fusese declarat ilegal, Partidul Nazist şi aliaţii lui au câştigat 32 de locuri în Reichstag. Victoria lor nu a adus însă rezolvarea problemei ocupaţiei franceze în Renania, care a rămas o rană purulentă.
În mijlocul haosului politic şi economic, Hildebrand şi soţia lui şi-au început viaţa conjugală într-un mic apartament închiriat. Afectaţi de greutăţile economice ale Germaniei, au fost forţaţi să se stabilească în Dresda, mâncând la prânz cu părinţii lui pentru a face economii. Cu toate acestea, starea mentală a lui Hildebrand s-a schimbat miraculos. Nesfârşitele lui temeri şi îndoieli au fost înlocuite de o determinare disperată de a reuşi.
Să fi fost la mijloc influenţa puternică a Helenei, sau oare el înţelesese pur şi simplu că trebuia să-şi croiască propriul drum în viaţă? Sau poate a fost responsabilitatea căsniciei? Indiferent care ar fi fost cauza, începând cu 1924, câştigarea banilor a devenit singura lui prioritate. Helene preda lecţii de dans, în timp ce Hildebrand scria ca liber-profesionist articole despre artă şi arhitectură pentru câteva ziare. Din păcate, nu se întrevedea niciun post permanent de director de muzeu, aşa cum spera – sau cum se aştepta tatăl lui. În această perioadă, Hildebrand l-a ajutat pe Cornelius să-şi publice noua lui carte, Deutsche Kunst seit 1800 (Arta germană începând cu 1800), iar Marie a anunţat cu mândrie familia că Hildebrand a fost „de mare ajutor scriind despre arta modernă”.
Cu toate că împlinea 74 de ani şi suferise o a doua operaţie la ochi, Cornelius îşi păstrase mintea ageră şi vitalitatea. Nu avea de ales. Deşi locuiau într-o casă imensă, aceasta nu avea nici încălzire centrală, nici curent electric. Tencuiala era scorojită, şi avea nevoie de reparaţii substanţiale. Cornelius şi-a continuat activitatea de conferenţiar invitat la Universitatea de Stat din Dresda şi a fost reales preşedinte al Asociaţiei Germane a Arhitecţilor. Lucrarea lui fundamentală despre arhitectura barocă şi perioada lui August al II-lea „cel Puternic” al Saxoniei a fost publicată în 1924 de Sibyllen-Verlag, pecetluind reputaţia lui internaţională în domeniul artei baroce din Germania.

***

În acel an decisiv 1923 au început să se facă auzite şi alte voci rebele şi teribile. Hermann Göring intrase în NSDAP în 1922 şi era de-acum un înflăcărat susţinător al lui Hitler. Pilot erou în Marele Război, distins cu râvnita medalie Blauer Max, el era cel mai potrivit în ochii lui Hitler pentru a prelua conducerea asasinilor partidului, SA. În iulie, Göring le-a explicat clar liderilor districtuali SA că „situaţia diferitelor grupări patriotice nu este încă suficient de clară… competiţia între ele trebuie evitată cu orice preţ”.
În esenţă, NSDAP nu controla multe dintre trupele Freikorps. Vereinigte Vaterländischen Verbände (VVM) şi Hermannsbund erau legate vag de partid şi se presupunea că vor intra curând în ograda NSDAP. Pe de altă parte, Viking Bund a lui Ehrhardt nu dorea decât să distrugă NSDAP, declarând război partidului. Pentru Adolf Hitler era un simplu detaliu, pe care îl putea rezolva trupeşul Göring.
Hitler era mulţumit de situaţia grea prin care trecea Germania. Credincios fanatic în astrologie, el şi-a cercetat nerăbdător horoscopul în ziare şi a aflat că acum era momentul prielnic să acţioneze. A hotărât să organizeze o demonstraţie a noii Deutscher Kampfbund („Asociaţia pentru lupta germană”) în Nürnberg, la începutul lunii septembrie, şi să fie ales preşedintele ei. Avea să devină prima dintr-o lungă serie de „Zile germane” care comemorau victoriile partidului. „Unificarea tuturor asociaţiilor de luptă într-o mare Ligă germană de luptă patriotică garantează în mod categoric victoria mişcării noastre”, a declamat Hitler în discursul de acceptare.
Pe de altă parte, dictatorul virtual al Bavariei, Gustav von Kahr, a început să se îngrijoreze că parvenitul şi gălăgiosul Hitler îi va strica propriile planuri de a separa Bavaria de restul Germaniei şi de a restaura monarhia Wittelsbach. „Propaganda trebuie menţinută, atât în privinţa fondului, cât şi în privinţa formei, la nivelul masei”, a declarat Hitler, „şi valoarea ei nu trebuie măsurată decât după rezultatele obţinute.” Kahr avea tot dreptul să fie îngrijorat.
Hitler a decis să-şi concentreze activitatea în München, unde să se ocupe de „pregătirea unei comunităţi de simpatizanţi de nădejde şi dezvoltarea unei şcoli pentru răspândirea ulterioară a ideii”. Odată ce conducerea de la München a fost acceptată în mod irevocabil, se puteau ramifica în întreaga Bavarie şi apoi în Berlin. După care nimic nu va mai putea opri tăvălugul.
Viaţa era o eternă luptă pentru Hitler, o „scară fără sfârşit”. Pentru ca Germania să-și câştige bătălia şi să triumfe superbărbaţii şi superfemeile ariene, el şi-a creat propria filosofie – un darwinism social şi cultural, grosolan şi brutal. În lumea lui „o creatură se hrăneşte cu alta şi moartea celui mai slab implică supravieţuirea celui mai puternic”.
Dar chiar şi filosofia aceasta deterministă nu mergea suficient de departe pentru Hitler. Denaturând ideile marilor filosofi germani, de la Schopenhauer până la Nietzsche, şi scriitori, de la Schiller la Goethe, ca şi mitul nordic, el a înjghebat un surogat de istorie ariană, o mitologie grandioasă cu care poporul lui se putea identifica imediat. Într-un fragment care aminteşte de căderea în dizgraţie a lui Adam şi a Evei, „arianul a renunţat la puritatea sângelui său şi şi-a pierdut astfel dreptul de a trăi în paradisul pe care-l crease”.
Arianul stătuse în centrul marilor culturi ale trecutului, argumenta Hitler, până când sângele arian fusese diluat. Până atunci arienii reprezentaseră „reazemul culturii” din care izvorâse „tot ceea ce noi admirăm astăzi pe acest pământ – ştiinţă şi artă, tehnică şi invenţii… Dacă ele pier, ceea ce constituie frumuseţea acestei lumi va coborî cu ele în mormânt.” Arianul era „Prometeu al omenirii… aprinzând încă o dată acel foc al cunoaşterii care a luminat noaptea misterelor tăcute, îndemnându-l astfel pe om să urce poteca spre perfecţiune… El a fost cel care a aşezat fundaţia şi a ridicat zidurile tuturor marilor structuri din cultura omenirii”.
Evident, în centrul acestei impurităţi se aflau evreii. Dar şi francmasonii, slavii şi ruşii. Hitler era de părere că eternul evreu a aruncat „pe apa sâmbetei tot ceea ce este măreţ. În ceea ce priveşte civilizaţia, el contaminează arta, literatura, înşală sentimentele fireşti, răstoarnă toate conceptele de frumuseţe şi de nobleţe, de demnitate şi de bine şi antrenează în schimb oamenii în domeniul naturii lui josnice.” Asimilarea evreilor în cultura ariană reprezenta sursa tuturor problemelor Germaniei. Era împotriva legilor naturii, ca împerecherea dintre o vulpe şi o gâscă.