Mica Dorrit – Charles Dickens

Recitind de curand Mica Dorrit (prima intalnire cu ea a avut loc in copilarie si a lasat amprente frumoase) incepi sa-ti doresti sa fii mai bun. Este o atingere de sfintenie curata in creionarea acestui personaj, o sfintenie mult mai autentica celor pe care le vedem astazi trambitate de biserici si curente spirituale.

Charles Dickens a avut, pare-se, pe Mary Ann Cooper (nascuta Mitton) drept inspiratie pentru personajul Amy Dorrit, iar pentru satira asupra societatii engleze, in special patura “superioara” a nobilimii, probabil ca a avut la indemana zeci de mii de oameni.

Ca oricare scriitor de valoare, Dickens zugraveste metehnele oamenilor si societatii in asa fel incat ele nu par nici macar astazi, dupa aproape un secol si jumatate, mai putin actuale. La fel s-a petrecut si cu al nostru Caragiale, pastrand proportiile si respectul necesar. 

 

Daca Anglia, napadita subit de sageti de otel in loc de ploaie, s-ar scufunda sub valuri cenusii si n-ar mai ramane din tara asta niciun vestigiu in afara de opera a doi autori – Shakespeare si Dickens -, Britania ar continua torusi sa aiba o existenta foarte reala pentru cei care ar invata sa citeasca aceasta limba moarta. (Osbert Sitwell)

 

Mica Dorrit este un roman care curge captivant, cu cateva planuri ale actiunii care curg separat pana la finalul care le uneste si dezleaga pe toate.  Mica Dorrit ar trebuie sa fie citita de oricare femeie care se vrea feminina si de oricare barbat care se vrea gentleman. Pentru ca patosul operei, desi se poate obiecta ca restrange spectrul ratiunii, sigur incalzeste inima.