Nimic de invidiat. Vieţi obişnuite în Korea de Nord – Barbara Demik

Realitatea întrece orice ficţiune – o demonstrează această carte de senzaţie, distinsă cu Premiul Samuel Johnson, cel mai prestigios din Marea Britanie în domeniul non-ficţiune.

“Nimic de invidiat.
Vieţi obişnuite în Korea de Nord”
Barbara Demik
Editura Meteor Press

Autoarea a reuşit cu mijloacele unui jurnalist devotat adevărului să aducă la lumină vieţile oamenilor obişnuiţi din ţara cu cel mai represiv regim totalitar contemporan. Pare un tărâm orwellian, atât de straniu pentru mintea unui occidental, încât cititorii cărţii şi-au descoperit tendinţa să le citească pasaje din ea amicilor. În această lume nu există conexiuni la internet, aparatele de radio şi televizoarele sunt fixate pe postul guvernamental, americanii sunt „încarnarea răului”, afişarea în public a afecţiunii faţă de o altă persoană este pedepsită, iar deoarece noaptea nu se furnizează curent electric, cerul înstelat de deasupra Coreei de Nord ar putea fi cel mai limpede din Asia de Nord-Est, căci „nicio lumină artificială nu concurează cu strălucirea stelelor de pe cer”.
Cele şase poveşti de viaţă selectate de autoare sunt ale unor nord-coreeni din oraşul Chongjin, centru industrial şi minier din nordul ţării, una dintre regiunile cel mai crunt lovite de foametea din anii 1990, unde se află şi un lagăr de muncă în extindere pentru deţinuţii politici. Destinele personajelor sunt asemănătoare cu ale altor nord-coreeni care, reuşind să fugă din ţară, au putut judeca ei înşişi cât adevăr era în cântecelul învăţat pe dinafară de toţi elevii:
Tatăl nostru, noi n-avem de ce să-i invidiem pe alţii.
Căminul ne este în braţele Partidului Muncii.
Noi toţi suntem fraţi şi surori.
Chiar dacă un ocean de foc vine spre noi, dragi copii, nu vă speriaţi,
Tatăl nostru este aici.
N-avem de ce să-i invidiem pe alţii.

<<Maşina de propagandă nord-coreeană a accelerat la maximum, născocind poveşti tot mai fabuloase potrivit cărora Kim Ir-sen n-ar fi fost de fapt mort. La scurt timp după decesul său, guvernul nord-coreean a început ridicarea a 3200 de obeliscuri în toată ţara, care urmau să fie numite „Turnurile Vieţii Eterne”. Kim Ir-sen avea să-şi păstreze titlul de preşedinte şi după moarte. Un film de propagandă difuzat după decesul lui susţinea că Kim Ir-sen ar putea reînvia dacă oamenii l-ar plânge suficient de mult. La moartea Mareşalului, mii de cocori au coborât din ceruri ca să-l ridice. Păsările nu l-au putut lua, pentru că au văzut nord-coreenii care plângeau, ţipau, îşi loveau piepturile, îşi smulgeau părul şi izbeau cu pumnii în pământ. Ceea ce începuse ca o revărsare spontană de durere a devenit o obligaţie istorică. Femeile n-au avut voie să se macheze sau să se coafeze pe perioada celor 10 zile de doliu naţional. Au fost interzise consumul de băuturi alcoolice, dansurile şi muzica. Inminban ţineau seama de frecvenţa cu care cetăţenii mergeau la statui pentru a-şi arăta respectul. Toţi erau urmăriţi. Nu doar acţiunile le erau privite cu atenţie, ci şi expresiile faciale şi tonul glasului, evaluîndu-li-se sinceritatea.>> (pag. 103).