Părintele nostru DUMITRU STĂNILOAE sau Viaţa ca Teologie, de Costion Nicolescu

Părintele Dumitru Stăniloae a fost un om asupra căruia Dumnezeu şi-a revărsat darul Său din preaplin. În plus, Părintele a ştiut să fie de o trezvie extraordinară, a ştiut să primească darul şi să-l sporească cu o rodnicie rară. Teologia sa este o continuă convorbire prietenească cu Dumnezeu.

Scrierile Părintelui Stăniloae vor rămâne mereu un izvor de bună mireasmă teologică, întăritor întru cunoaşterea şi păstrarea neabătută a dreptei credinţe. Rămâne ca noi să nu risipim această moştenire care poate fi cuprinsă, pe scurt, în aceste cuvinte: un duh filocalic. Filocalia va trebui să continue, iar volumul al XIII-lea să fie neapărat cu extrase din scrierile Părintelui Dumitru Teologul.

Cartea “Părintele nostru DUMITRU STĂNILOAE sau Viaţa ca Teologie”, de Costion Nicolescu, cuprinde evocări, câteva studii şi un interviu, care, foarte probabil, este ultimul acordat de Părintele Dumitru Stăniloae.

„Cu multă fascinaţie se apleca Părintele Dumitru asupra reliefării unor aspecte specifice ale limbii, limbă formată prin trăirea ţăranilor în Biserică. Ortodoxia a coborât în graiul naţional o putere sfinţitoare. Nicăieri nu poate fi aflată mai deplin starea spirituală a unui neam decât în limba de care se slujeşte spre comunicare: Ce e mai intim, mai cotidian, mai esenţial vieţii sufleteşti a omului decât graiul matern? Şi precum e graiul, aşa e şi omul. Omul curat foloseşte cuvinte curate şi le încarcă de înţelesuri curate ale sufletului propriu. Cuvintele merg în suflet şi cum sunt ele, aşa se face şi sufletul. Ortodoxia întrebuinţând la slujbă cuvintele de fiecare zi ale omului, le purifică de sensurile impure, le îmbracă în vraja evocărilor din lumea cerească, îl pune pe om să le exprime în dispoziţiile cele mai elevate ale vieţii sale şi omul, întrebuinţându-le după aceea în viaţa zilnică, va fi influenţat de aceste curpinsuri ale lor, va avea în aceste sensuri o frână, va avea în aceste sensuri o frână a gândurilor sale şi icoane cereşti de contemplare. Ca urmare exprimarea românului este ocolită şi îmbunată, marcată de admirabilă şi specifică pudoare, niciodată vulgară.” („Ortodoxia, modelul spiritualităţii româneşti”, în Gândirea, nr. 6, 1940)