Sfinţii închisorilor, stâlpi ai Ortodoxiei şi neamului românesc. Mărturii. Minuni – Volum coordonat de Vlad Herman

Sfinţii închisorilor, stâlpi ai Ortodoxiei şi neamului românesc. Mărturii. Minuni

 

“Ştii tu cum au ajuns mucenicii la această biruinţă cu totul de neînţeles pentru ucenicii diavolului? Durerea nu a fost îndepărtată, dar devenise un miracol al suportabilităţii. Ei bine, miracolul s-a înfăptuit prin rugăciuni şi post atât personal, cât şi în comuniune. În comuniune, fără graţii despărţitoare, căci în comuniune rugătorii sunt uniţi în cuget şi simţire şi ating prezenţa divina a Iubirii eliberatoare.
Nu aveam intenţia să aduc dovezi şi argumente pentru ce a însemnat pentru patria noastră această tragică şi, în acelaşi timp, sublimă stare de sacrificiu. Voiam, de fapt, doar să-ţi atrag atenţia că trăim într-o lume în care binele şi nu răul se pedepseşte cu vârf şi îndesat.”
Aspazia Oţel Petrescu

 

“Sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârăesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste.”
Preot Mihai-Andrei Aldea

“Noi avem datoria de a-i cinsti pe aceşti sfinţi şi de a spune adevărul despre viaţa lor atât semenilor noştri, cât şi generaţiilor viitoare. Cu siguranţă vor fi canonizaţi cândva, nu ştim când, dar noi îi putem cinsti şi trebuie să-i cinstim ca sfinţi indiferent dacă vor fi sau nu vor fi recunoscuţi oficial.”
Părintele Eftimie Mitra

Sfinţii închisorilor – fragment pag. 34-37
Volum coordonat de Vlad Herman

Şi pot spune cu certitudine că toţi Martirii şi Mărturisitorii, de un neam şi o credinţă cu noi, prin sângele lor vărsat, prin pătimirea lor tăinuită, prin curajul lor de mărturisire, până la mucenicie, vor naşte alţi mărturisitori, alţi martiri şi alţi creştini, care să estompeze năravuri şi fandoseli, confuzia şi delirul, minciuna şi agresivitatea, impostura şi zbieratul înrăit, iluzia şi netrebnicia, şi care vor arăta sensul adevăratei vieţi, de anu se mai trăi vag, schizofrenic, ei, în mod necesar, şi pentru celălalt, cu ataşament sufletesc şi inimă curată.
În sfârşit, prin cele spuse de mine, nu caut să înduioşez pe nimeni, ci doar am vrut să adâncesc în inima şi sufletul cititorului nişte adevăruri, pe care le port de multă vreme în sufletul meu, risipite în interior, şi pe care le-am adunat cu gândul, ca o fărâmă, o mică parte, să ajungă şi-n lumea înrăită, înfierbântată şi-n furie, căci, de nu vom fi unul pentru altul, vom trăi mereu rarisim, fără comună măsură de iubire. Fiecare om, fiecare generaţie să nu-şi piardă frăgezimea duhovnicească, ci să perceapă, clipă de clipă, bucuria celuilalt, speranţa şi aşteptările celuilalt. Vreau doar să spun, de asemenea, că trebuie să ne cuplăm speranţele şi să ieşim din infernul suspiciunilor mărunte şi din indispoziţiile cotidiene şi să ne înfrumuseţăm intervalul destinului nostru că, de acolo, de sus, mărturisitorii şi toţi martirii noştri, prin voia lui Dumnezeu, sunt prezenţi în tainele vieţii noastre, nu pentru că au vrut ei să fie, ci pentru că aşa a rânduit Părintele Cerurilor să coboare din Biserica triumfătoare în Biserica luptătoare, din care cei mii fac parte. Cu alte cuvinte, să nu trăim un fals al vieţii, ci să fim solidari în comemorararea mărturisitorilor şi martirilor noştri din lagăre şi închisorile comuniste şi să nu lăsăm să ne fie confiscată această iubire pentru ei, din diferite motive, ci să ne aşezăm în unghiul convenabil, ca hărţuiala îndoielnicilor de a nu-i cinsti să nu ne atingă sufletul.
Îmi dau perfect seama că noi, cei care vorbim despre mărturisitorii şi martirii noştri, cu zecile de mii, vom fi consideraţi nişte bezmetici ai tranziţiei, nişte infectaţi de “microbul legionar”. Nu, hotărât nu! Suntem preocupaţi să ştim adevărul cu o genuină evlavie despre cei care au luptat pentru Adevăr şi l-au mărturisit şi care au trăit sub presiunea multiplă şi umilitoare, în vremea regimului comunist, când cei fără Dumnezeu au vrut ca şi poporul român să fie fără de Dumnezeu şi fără de Biserică. Desigur, nu ne putem bucura de amintiri agreabile nici noi, nici părinţii noştri, căci s-a trecut printr-un soi de neodihnă şi anxietate, însă bucuria de a ne mândri cu mărturisitorii şi martirii noştri români nu poate fi adumbrită de nimeni. Prin urmare să nu trăim stins, ci să distingem adevărul de minciună şi să recunoaştem că încă mai traversăm euforici drumul vieţii noastre, cu o amintire vagă şi din când în când despre lupta şi jertfa martirilor temniţelor româneşti. Numărul total al lor este mare şi, ca să-i aduni pe toţi, cu numele şi pătimirea lor, ar însemna volume fără număr. Însă, în faţa lor, în genunchi să ne plecăm şi, la picioarele lor, gândul să ni-l punem, căci sufletul pentru noi l-au frânt. Dar, aşa cum spunea părintele Constantin Voicescu: “Să dăm slavă lui Dumnezeu că pe pământul ţării acesteia au crescut atâţia martiri!”. Iar Valeriu Gafencu spunea:

“Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Sau c-o să fiu zvârlit, ca un gunoi,
Cu hoţii, în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care ne-am jertfit
Cerea o viaţă grea, şi-o moarte de martir.”