Carte aparuta in 2017 la Editura Meteor Press.
În cartea de faţă autorul nu își propune un discurs exhaustiv despre unul dintre suveranii noștri, de data aceasta despre Ferdinand. Ambiţia autorului e doar să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Și o face sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa și regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână).
Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 – decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu și Lucian Boia, și rapoartele diplomatice austro-ungare de la București, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleș și Pelișor, la începutul marelui război, și se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat.
Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre „bunul rege Ferdinand”. Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de „umbrită” de aceea a soţiei sale. Chiar și atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, și nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, și avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă.
Numai că… cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand ci la Maria. Pentru că știau unde e centrul puterii.
„BUNUL NOSTRU REGE: FERDINAND”
de Ion Bulei
În noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, înainte de a trece la cele veşnice, ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României au fost: „Mă simt obosit… obosit… obosit”. Fusese cu adevărat obositoare domnia lui? O domnie deloc lungă, din septembrie 1914 până în iulie 1927. Doar 13 ani. Puţin faţă de domnia lui Carol I, ce durase 47 de ani. Dar…, non multum sed multa. Pentru că, deşi scurtă, domnia lui a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri. O domnie care a trecut printr-un război european şi mondial, cu toate transformările aduse în plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, în 1918, Europa statelor naţionale. România Mică din 1914 devine, în 1918, România Mare. Unde este locul lui Ferdinand I în toată această operă de transformare? Aceasta e principala întrebare la care noua noastră carte încearcă să răspundă. Ceea ce propunem nu este doar un gest de politețe al istoricului de dincolo de timp (adică este foarte firesc să scriem și povestea soțului după ce am scris povestea soției). Ceea ce ne-a interesat a fost să observăm cum, coborând parcă din istoria noastră mai veche și din mândria prusacă, Ferdinand al României, produs al istoriei și totodată victimă a ei, exprimă cum nu se poate mai limpede un proces de asimilare. În cazul de față, asimilarea personajului principal de către mediul peste care i-a fost dat să domnească. Linia dinastică construită de Carol I a fost așezată de Ferdinand I pe tronul împlinirii naționale.
Autorul
ION BULEI – Cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (din 1993), diplomat (ataşat cultural la Roma, 1990‑1993, director al Institutului Cultural Român de la Veneţia, 1997‑2003), director ISPRI al Academiei Române (2003‑2011), autor a 19 cărţi şi a peste 200 de studii şi articole.
Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993; 2006), Premiul revistei „Magazin istoric” (1996). Decorat cu „Steaua României”, în grad de cavaler (2001). Doctor Honoris Causa al Universităţii Ovidius din Constanţa (2009).
