Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

Aceasta este, cu siguranta, o carte speciala, scrisa de un om cum rar se nasc. “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt este, asa cum chiar el marturiseste, o carte a trezirii. O carte care ii reda experientele traite in temnita comunista in care a petrecut ani grei, dupa ce a fost condamnat, alaturi de alti titani ai folosofiei romanesti, in “lotul Noica-Pillat”, pentru activitati mistico-legionare, o acuzatie absurda daca tinem seama ca era evreu, adica tocmai dintre aceia prigoniti de legionari.

 
Aceste experiente au fost cele care l-au convins pe Steinhardt sa faca ceva nu prea obisnuit – a renuntat la religia mozaica, a trecut la crestinismul ortodox si apoi, dupa ce a iesit din puscarie, s-a calugarit. Nicu-Aurelian Steinhardt a devenit calugarul Nicolae Steinhardt si o intreaga pagina de filosofie si misticism ortodox a fost scrisa.

 
Cartea chinurilor si gandurilor sale, cu o denumire ce poate suna ironic daca ne gandim la suferintele sale, “Jurnalul fericirii”, a devenit o carte emblematica, mai ales ca a fost considerata extrem de periculoasa de regimul comunist, care i-a confiscat manuscrisele de doua ori, ultima oara dupa ce acestea deja fusesera scoase din tara si ajunsesera la Europa Libera, acolo unde fusese citita pagina cu pagina, pentru toti ascultatorii acestui celebru post de rezistenta anticomunista.

 
Aceasta lucrare, care dupa Revolutie a fost publicata si care in 1992 a fost aleasa cea mai buna carte a anului, este una in care indreptarea sa spre credinta, descoperirea lui Dumnezeu, trairea intensa a acestei credinte, se impletesc cu indemnuri la curaj in fata vremurilor, aluzie la prigoana comunista.
Iata un citat reprezentativ: “Noi vorbim de blândeţea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul.”

 
Te va patrunde devotamentul lui Steinhardt pentru Dumnezeu si profunzimea gandurilor sale, nu de aceea este considerat unul dintre marii filosofi ai neamului romanesc. Chiar si fraze scurte iti vor da mult de gandit si, poate, te vor face sa privesti altfel religia crestina si Biserica.
“Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.”

Cine a fost Nicolae Steinhardt

Nascut in Pantelimon, intr-o familie evreiasca instarita, inrudita cu Sigmund Freud, Steinhardt a facut cunostinta de tanar cu unele din cele mai mari valori ale culturii romanesti, fiind coleg de liceu cu Constantin Noica, Mircea Eliade sau Dinu Pillat, ca sa remarcam doar cativa.

 
Devine publicist la mai multe reviste, dar si doctor in drept, pentru ca in perioada legionarilor si a maresalului Antonescu sa fie prigonit din cauza etniei sale. Paradoxal, in perioada comunista a continuat sa fie prigonit, considerat fiind “prea burghez” si legat de vechiul regim. Marea sa drama s-a petrecut in 1958, la intrarea in inchisoare pentru niste motive relativ absurde, dar si pentru ca a refuzat sa-si toarne prietenii, in special pe Constantin Noica.

 

Eliberat in 1964, el a cautat eliberarea in credinta si in scris, devenind unul dintre cei mai importanti filosofi romani. Devenit calugar, el a petrecut multi ani la manastire inainte de a muri, in 1989, cu doar cateva luni inainte de caderea regimului care l-a terorizat.