TEORIA ŞI TERAPIA NEVROZELOR – Viktor E. Frankl

Autor(i): Viktor E. Frankl

Titlu: TEORIA ŞI TERAPIA NEVROZELOR
Subtitlu: Introducere în logoterapie şi analiza existenţială
ISBN: 978-973-728-764-9
Nr. pagini: 304
Format: 13×20

Meteor Press
Prezentare
Viktor Emil Frankl, doctor în medicină şi filozofie, a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la Universitatea din Viena pănă în 1942. Experienţa lagărelor naziste i-a întărit teoriile despre sensul vieţii. După război a ţinut cursuri la Viena şi în Statele Unite. A scris 32 de cărţi, printre care Omul în căutarea sensului vieții, Psihoterapie şi existenţialism.

Logoterapia, întemeiată de Viktor Frankl, ţine seama, spre deosebire de psihanaliză şi psihoterapia cognitiv-comportamentală, nu numai de psihic, ci şi de spiritual. Anumite nevroze (numite noogene) apar din cauza frustrării nevoii specific umane de sens. Adesea omul contemporan suferă de un sentiment de absurditate. Logoterapia, demersul care conduce la găsirea sensului, constituie, în viziunea lui Frankl, o psihoterapie umanizată.

În volumul – Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, Viktor Frankl abordează, în baza principiilor logoterapiei, tratamentul terapeutic al nevrozelor şi depresiilor. Considerând că voinţa de a căuta şi de a da un sens vieţii este forţa primordială a omului, autorul descrie metodele specifice intervenţiei terapeutice când frustrarea existenţială apare fiind generată de frustrarea voinţei de sens a celui care nu mai găseşte sens în viaţa sa.
—–
“Desigur: totul, şi orice boală, are un sens; dar acest sens nu zace acolo unde îl caută cercetarea psihosomatică: bolnavul este cel care dă sens bolii sale, şi anume în confruntarea cu ea ca destin, în confruntarea lui însuşi qua persoană mentală cu boala qua afecţiune a organismului psihofizic. În confruntarea cu destinul bolii, în atitudinea faţă de acest destin al său, omul bolnav, homo patiens, îşi împlineşte un sens – ba nu: cel mai profund sens. <> (Nota 12 de la p. 281)
[…]
… Dar în locul istoricului bolii putem aduce în discuţie şi istoria literaturii: Goethe a lucrat şapte ani la manuscrisul lui, <>; în ianuarie 1832 a încheiat acest manuscris, l-a legat şi şi-a pus sigiliul pe el… iar în martie 1832 a murit. Nu greşim desigur dacă presupunem că Goethe a trăit mare parte din aceşti şapte ani, dacă pot spune aşa, peste condiţiile sale biologice. Aici nu a fost o suferinţă, ci chiar moartea scadentă, ba chiar cu scadenţa depăşită, care s-a amânat până ce opera vieţii sale a fost încheiată.
Aş spune deci: medicina psihosomatică ne face mult mai puţin să înţelegem de ce se îmbolnăveşte cineva, cât mai degrabă de ce rămâne cineva sănătos.” (pag. 118)